dreams have legs

Amalgam

2011-12-29T00:46:00.007+02:00

Timpul nu vindeca, nu iarta, ci doar incetoseaza vederea, ca o ninsoare pe timp de vara. Nici un continent nu ramane neravasit de furtuna. Se produc revolutii, dincolo a nins mai mult, dincoace mai putin si fiecare se cearta pe un fulg de nea. Poate vine iarna si nu se mai topeste, spun toti. De aceea se trag de haine, construiesc baricade, ziduri, nedandu-si seama ca timpul le transforma in insule. Chiar daca trece furtuna, ei plutesc in deriva si nu vad de unde au plecat. Tipa unii la altii, dar nu se aude nimic, decat un zumzet de aripi de musca. Isi agita batistele de la departare, steagurile flutura, se arunca lanturi neputincioase incercand sa se prinda insulele intre ele. Dar valurile le poarta mai departe hotarate, incat nu-si mai amintesc daca au fost un continent odata sau era doar iluzie.

Inspiratie

2011-12-27T19:58:00.001+02:00

"Wo kämen wir hin,

wenn alle sagten,

wo kämen wir hin,

und niemand ginge,

um einmal zu schauen,

wohin man käme,

wenn man ginge." (Kurt Marti )

Minti!

2011-12-26T21:08:00.004+02:00

Statea pe scaun, sprijinindu-si mainile de aer fara vlaga. Era ora 5, era timpul sa se intalneasca cu prietenii sai, dar nu putea sa-si alunge sentimentul de lene care-l cuprinsese ca o tumoare ce creste inauntrul lui fericita. Tusi, stranuta, alunga neputinta batand din maini, parca vrand sa se descotoroseasca de o musca, se parfuma si-si pieptana bretonul. Se simtea inutil. Era inutil. Pentru ce? apoi isi incheia vesta, netezindu-i cutele. Geamul ii parea murdar si se rusina stiind ca prietenii lui vor observa, dar nu vor spune nimic pentru a nu-l rani, dar vor sti, isi vor da seama de incapacitatea lui de a se impotrivi vointei sale de a sta si atunci nu se vor mai increde in el niciodata. Era prea tarziu, 5 si 5, nu mai avea cand sa il stearga, asa ca trase draperia, oricum se lasa seara in curand. Privi nostalgic ultimele raze de soare portocalii-rosiatice, apoi le acoperi cu draperia verde. Mai bine! chiar daca colturile putin indoite ieseau in evidenta, macar nu erau murdare.

Tresari, cartile zaceau aruncate haotic in pat, iar agenda intoarsa pe birou. Energic, le facu teanc si le indesa intr-un sertar. "Ei nu trebuie sa ma judece pentru ceea ce fac, trebuie sa ma stie asa cum nu sunt sau poate cum am devenit pentru ei: usuratic." scoase batista si-si tampona fruntea, apoi e uita in stanga si in dreapta nestiind ce sa faca. 5 si 10, "inca 5 minute si voi intarzia. Nu, nu trebuie. Un om nu trebuie sa ramana singur niciodata. Omul este o fiinta sociala, asa spunea aa... la dracu' iar uit! Ce folos? Ce folos atatea carti, daca uit?" deschise sertarul iar, vrand sa ia cartile, dar se opri. Nu le putea arunca.

Pe tava pe care o gasise in bucatarie, aranja patru cesti pline de cafea, iar pe o farfurie construi un turn din biscuiti ciocolatii, servetelele se transformau in mainile sale in lebede, delfini, norisori.

Tremurand, isi cauta o cravata care sa se asorteze cu camasa lui bleu si costumul gri deschis. Evrika! 5 si 15. "Iar, iar ma judeca, iar." Isi tampona din nou fruntea cu batista si se parfuma. Isi aminti, isi trase o palma peste fata, repezindu-se la geam, agita evantaie in aer pentru a se aerisi mai repede.

Totul era pregatit. 5 si 20. "Am intarziat" se gandea deja la ce scuze sa invoce. Cu pasi mici si hotarati se indrepta spre dulap, apoi se intoarse emotionat si-si drese glasul, indreptandu-si nodul de la cravata, apoi se hotara si deschise usa dulapului. Purta in palma patru omuleti mici de lut, pictati in diferite culori. Un domn cu ochelari, chelie si pardesiu negru, un domn cu mustata, roscata si cu barba, o doamna cu bentita rosie si rochie larga menita sa-i ascunda burta, cea de-a doua doamna mica, slaba si albastra. Ii aseza pe birou, pe niste scaunele mici, langa tava cu cafele.

"Poftiti, dragilor, serviti! Bine ati venit din nou in casa mea! Ma scuzati de intarziere, dar ceasurile acestea imi creeaza confuzii deosebite. Ma scuzati!" se inclina, plecand umil capul. "Ce vreme frumoasa!" clatinara aprobator toti din cap, apoi doamna grasuta incepu sa vorbeasca cu domnul chel despre ultimele filme difuzate pe postul national de televiziune. Domnul cu mustata o tinea de mana pe doamna mica pretinzand ca stie sa prezica horoscopul numai uitandu-se in palma. Ii privea incantat, nu mai era singur, aceasta baie de umanitate il salva de la orice mizerie.

"Maine cred ca ploua. Ar fi mai bine daca ninge, dar nu avem noi norocul asta." cei patru continuau sa vorbeasca intre ei nestingheriti, razand.

Incepura sa joace carti, iar la diferite intervale de timp se striga ca o formula magica ce-i facea sa adune din ce in ce mai multe carti. Nu ar fi putut sa joace si el niciodata, nu era indeajuns de sincer sau de mincinos. Le urmarea doar mainile micute cum se agita si impart sau iau carti. Biscuitii se terminasera, iar farfuria era plina de firimituri. "Mai vreti? Mai am un pachet intreg, dragilor. " dar ei nu-i raspunsera prea prinsi de febrilitatea jocului. "Mai vreti?" intreba de data aceasta mai tare, mai puternic, cu o usoara iritare in glas.

"Mai vreti?" pumnii i se strangeau din ce in ce, iar cravata avea nevoie urgent sa fie desfacuta. Cartile se imparteau in continuare in ritm de . Le imprastie cartile plangand, apoi ii insfaca de par aruncandu-i la loc in dulap. "Mintiti cu totii, daa!"

Se prabusi pe scaun. Linistea lacrimilor sale il apasa pe umeri, avea un deja-vu, ceva era cunoscut in toata afacerea asta. Nu putea plange cu adevarat, ar fi fost prea comun. Deschise geamul, avea nevoie de aer. Se aseza din nou la birou si intinse lutul.

decembrie

2011-12-11T18:25:00.003+02:00

Pic, pic, pic... Eu tremura zgribulit, tresarind la caderea fiecarei picaturi de apa.

Eu: -Incetati! Va rog, incetati! isi astupa timpanele cu mainile, care refuzau, ele vroiau sa fie numai palnii si astfel sunetul i se infigea mai tare ca un baros.

Eu: -Va rog, incetati! Incetati! Va ordon sa incetati! isi simtea intunericul ca pe o tumoare ce creste sufocandu-i arterele si venele. Pipaia in genunchi podeaua argiloasa si rece, oftand din cauza durerii in gat si a mirosului intepator de mucegai.

Eu: -Unde esti? Unde esti? usa se tranti rapid si furios, trimitand o rafala de vant catre Eu, o foaie se auzi cum se strecura fosnind timida. Se ghemui, tremurand mai tare, isi tara genunchii, incercand sa ajunga undeva. Argila se subtia din ce in ce lasand loc unei balti care parea sa-l inghita intentionat.

Eu: -Incetati! batea cu pumnii in podea, nervos, iar lacrimile i se scurgeau pe obraji calde, sarate. Scrasneli si scartaieli vuiau din toate partile precum un raliu de trabanturi. Inainta cu ochii destinsi, urmarind acelasi punct fix, un fir de apa ce se plimba in sus si-n jos hipnotizandu-l, stralucind.

Eu: -Unde esti? Unde esti? batea din nou cu pumnii in podea, oftand de durere, dar incalzindu-si mainile sangerande, iar tipetele se izbeau ca sabiile de pereti rabufinind ca o ploaie de bumerange in urechile sale. Nu ma lasa singur! se tanguia, scrijelind podeaua si desenand niste ochi deformati in noroi. E intuneric, prea intuneric... vocea i se stingea neputincioasa.

Zambi. Ajunse in sfarsit la perete si-l pipaia lacom ca pe o bucata pretioasa de aur. Era salvat. Porni spre pat, de-a lungul varului, aproape sarutandu-l de fericire.

Eu: -Vin! Ma astepti, da? Vin acum! intinse mana vrand sa se sprijine de tablia patului. Cazu in gol la loc pe podea, iar zambetul i se intipari amar pe fata.

Eu: -Ce-ai facut? Unde te-ai ascuns? Nu ma lasa singur! scancea, reusind sa stea din nou in genunchi.

Se tara, pipaind peretele, insa nu intalnea nimic, decat un gol care creste umed si rece. Pic! Pic! Pic! Suvitele de par se lipeau de fata ude si infricosate.

Eu: -Unde te-ai ascuns? ochii ii fugeau inspaimantati tipand, agasati de ultimele scartaieli, urmate de usa care se inchise si se deschise.

Pic! apa se scurgea pe fata inghetata, ghemuita in mucegai si var.

aiureli

2011-07-04T22:32:00.004+03:00

Tunetele izbesc geamurile precum artificiile de inceput de an, lumina schiopateaza, tremurand, incercanata. Ciocaneli si tipete razbesc prin usa care se clatina.
Eu: -Ma sufoc intre nu stiu si nu pot, intre vreau si nu vreau, intre frig si cald. Prea multe sentimente si prea putine totodata, ca o boala contagioasa se intind si-mi mananca fiecare clipa de viata. Ma sufoc intre amintirile acestea care se strang in mine si ma denumesc, care au pus stapanire pe sufletul acesta. Eu sunt de fapt Ele, ireversibil si oricat ma chinui sa tai radacinile, cresc din ce in ce mai rosii, din ce in ce mai negre, ma zgarie cu unghiile lor carnoase, de huma.
NuEu: -S-a suspendat. Nu se mai poate trece. Zicea si la stirile de la ora 19, e plin de serpi sasaitori. Deschide geamul, s-a cam imbacsit atmosfera. (numara banii zambind si fumand, apoi se ineaca in tuse)
Eu: -Nu mai pot astepta. S-a dus tot. E sec, sec si usturator, beau dintr-o fantana goala, incerc sa resuscitez moartea, iar ei nici ca-i pasa.
NuEu: -Daca nu te grabesti, o sa se umple toata camera de fum.( tuseste, se ineaca, bea un pahar cu apa, se ridica de pe scaun, se intinde si apoi se aseaza la loc) Deschide geamul odata!
Eu: - Astept langa cele doua cani de pe marginea fantanei si nu stiu din care sa beau. Nu mai vad nimic, simturile mele sunt adormite, au imbatranit copilarind. Totul porneste de aici si de sus, de la biciurile acestea negre care se incolacesc deasupra mea.
NuEu: -N-au curaj. Zicea si la stirile de la ora 19, nimeni nu mai trece pe acolo. Ce prosti! Unii s-au dus si au ajuns pe partea cealalta doar zgariati. Pacat! Vor da piept cu furia oamenilor. (pune teancul de bani pe coltul mesei si da drumul la televizor). Dar deschide geamul ala, s-a lipit tot fumul de pereti!
Pocnituri, rapaieli, gloante metalice isi pipaie nesatule tinta, peretii ca niste petarde plesneau sub greutatea biciurilor. Bocanelile pasilor se intetesc, ca o armata pregatita sa dea buzna, sa sugrume.
Eu: -Astept. Oricum nu mai pot face nimic. Nu se mai aude nimic, nici clinchetul apei, nici sasaitul serpilor. Am ramas singuri, poate e mai bine, poate imi voi potoli setea in sfarsit.(ochii ii sclipesc privind la cele doua cani si la fantana)
NuEu da o palma mesei, nervos, se ridica, isi face loc prin perdeaua de fum si vrea sa deschida geamul. Se aseaza la loc si numara banii, ciocanelile si tipetele razbesc prin fum.

Ingerul si frica

2011-06-06T13:10:00.001+03:00

Cand nu gasesti niciun motiv pentru a continua, mereu exista ingeri care te imping in directia pe care vrei sa o doresti. Sau asa pare. Exact cand intrebi: se merita? Pot? Trebuie? S-ar potrivi puterile mele? Cineva apare din neprevazut si iti spune clar si raspicat: DA! Vrei sa renunti? Dar realitatea iti da mereu ghionturi ca nu se poate. Si in definitive te bucuri, pentru ca te simti obligat sa faci ceea ce iti place si nu poti. De ce suntem propriile noastre piedici?

M-am saturat de frica ascutita si metalica pe care o port in mine, ca un ferastrau care taie, taie, taie, taie din mine in fiecare clipa si nu ma lasa niciodata sa fiu eu. Dar poate n-as mai fi eu cu adevarat daca n-as ascunde in suflet un soricel speriat de bombe, care explodeaza in jur, amenintari cu adevarat feroce. Insa frica e miraculoasa, este un mod prin care te poti elibera de propriul trup si de realitate. Se intampla cand vrei sa fugi atat de tare incat nu mai simti nimic in afara de libertatea sufletului, te detasezi, totul pare iluzoriu, nu mai poti sa auzi, sa vezi, sa te misti, iar visarea si zborul vin firesc. Se aseaza in talpi, ca niste mici furnici din iarba si totul devine atat de usor si simplu, mai simplu decat o respirare.

Ce ma inspira cand n-am timp sa scriu: G.K. Chesterton, "O filozofie personala"

2011-05-16T21:57:00.002+03:00

"Editorul spunea despre o anume persoana: Va ajunge departe, crede in sine.
Imi amintesc ca, inaltandu-mi capul sa ascult ce spunea, privirea mi-a cazut pe un autobuz pe care scria: Hanwell ( renumita institutie pt tratarea afectiunilor psihice, fondata in Wessex, in sec XIX). I-am zis: Sa-ti spun oare unde se gasesc acei oameni care cred cel mai mult in ei insisi? Stiu unde sta steaua fixa a certitudinii si a succesului. Pot sa te indrum catre tronurile Supraoamenilor. Cei care cred cu adevarat in ei insisi se afla, cu totii, in azilurile de nebuni. A raspuns foarte prudent ca exista multi oameni care cred in ei insisi si, care nu se afla acolo. Da, exista, am replicat eu, iar dumneata esti omul care ar trebui sa-i cunoasca mai bine ca oricine. Poetul beat caruia n-ai vrut sa-i primesti o tragedie sumbra credea in sine. Daca te-ai lua dupa experienta ta de afaceri, iar nu dupa hidoasa dumitale filozofie individualista, ai sti ca a crede in tine insuti este un semn al ratarii dintre cele mai intalnite. Actorii care nu joaca bine cred in ei insisi, , la fel si rau-platnicii care nu-si achita datoriile. Increderea desavarsita in sine nu este numai un pacat, ci este o slabiciune.

Citadela (A. Saint- Exupery)

2011-03-30T19:48:00.005+03:00

Am trecut prin fata pantofarului fara un picior, ocupat sa infrumuseteze cu filigrane de aur incaltarile de aur la care lucra, si-am inteles, desi nu mai avea voce, ca intona un cantec:
-Ce te face atat de fericit?
N-am mai ascultat raspunsul, stiind ca s-ar insela si mi-ar vorbi despre banii castigati sau despre masa care-l astepta sau despre odihna. Nestiind defel ca fericirea sa era de a se transfigura in incaltari de aur,
(...)
Nu astepta nimic de la omul ce munceste pentru propria viata si nu pentru vesnicia lui. Caci, atunci, fara folos ii vom invata arhitectura si regulile ei. Daca isi cladesc case pentru a trai in ele, la ce bun sa imprumute gandurile si trairile lor acestor case? Cerandu-le sa-si schimbe viata in ceva de pret, au dorit sa fie slujiti. Iar atunci cand dispar, nimic nu mai ramane.
(...)
Ei motaie in iluzia fericirii pe care o gasesc in bunurile pe care le poseda, dar fericirea nu e decat o caldura a actiunilor si multumirea creatiei. Cei ce nu transforma nimic din ei insisi si isi primesc hrana de la altii, cei care asculta poeme straine fara a-si scrie propriile poeme se bucura de oaza fara a-i da viata, aceia se leaga ei insisi de tarusii din staul, si, redusi la rolul de animale, sunt pregatiti pentru sclavie.

Partea 1

2011-03-29T22:25:00.000+03:00

Statea pe banca si se uita in gol la tavanul alb, o lasa sa o cuprinda, sa o imbrace ca o haina sclipitoare pe care n-o poti refuza cu orice chip. Trebuia sa zica nu. “Nu”, simplu, ca un strop de apa pe care il inghiti cand ti-e sete, dar era inutil. Nici nu mai putea lupta contra ceva, se lasa posedata. Totul disparea ca o panza de paianjen ce se desira nelocuita sau cu un paianjen mult prea nesigur pentru a o apara. Sa se intoarca? “Lasa-ma in pace!”, ii spunea dand din maini parca alungand o musca, dar vietatea se intorcea si bazaia neincetat. “ Ce vrei?” reprimandu-si repede tipatul, deoarece isi dadea seama ca trecatorii s-ar putea uita ciudat. De cand ii pasa ei de trecatori? Toti astia care se enervau la cozi la brutarii si supermarketuri, toti cei care se ingrijorau de seceta, de ploaie si-si puteau pipai viata lor concreta si imbracata in portelanuri. In fond, ce erau ei mai mult decat niste paianjeni mai grasi si ata mai groasa, mai grea, ei reuseau sa faca aerul sa se indoaie. Probabil scriau doar ecuatii si aparea o casa, o masina, o nevasta, un copil. Dar unde mai era chinul de a le imagina? De a le simti ca pe niste muguri durerosi, ce stau sa se desfaca in orice clipa. Ei te pot inghiti de-a binelea, se gandi ea remarcand norii umezi si jucausi,

“Ce vrei?” plesni aripile mustei, dar se razgandi. De ce i-ar lua crucea? Sa si-o poarte pe aripi mai departe!

Ploaia n-o deranja deloc, ii placea sa se joace in balti, sa picteze zambete, culori, ce oricum dispareau intr-o clipa ca si cum n-ar fi fost. Se apuca de tample, o durea prea tare capul, parca dinadins vroia sa i-l umfle cu pompa. “Nu”, isi repeta in sine, dar nu putea sa deschida gura, ii era inclestata. Inchise ochii si-I deschise la loc. Totul parea in ordine, privi in stanga si atunci mrejele fricii o tintuisera de-a dreptul. Trebuia sa se adune, sa plece, sa tipe fugind, unul din Ei era acolo, langa ea! Iar ea nu putea sa faca nimic. Ii incolacea picioarele, unindu-i-le, facand din ea o sirena invisibila a bancii, in timp ce Acela, isi rascolea linistit sacosa si pufnind. Isi aprinse o tigara, iar fumul, rotocoale-rotocoale se indrepta amenintator spre ea. Deveneau adevarate hauri, menite sa o piarda inauntrul lor. Musca dintr-un mar verde, trosnind, acru, puternic, pielea I se facuse gaina, dar se feri a-I trimite Lui priviri ucigase. “Lasa-ma!” musca ii bazaia in urechi insistenta, susotindu-i. Se ridica brusc si fugi.

Fetele lor se derulau inexpresive si nemuncite, ei nu puteau gandi, ei nu vroiau sa gandeasca la inutilitatea reducerii pretului la chibrituri. Tusi, fara sa se opreasca fugea in continuare ca un detinut fara destinatie, fara tinta. Strazile erau lungi, oamenii foarte multi, iar ea se sufoca strecurandu-se printre ei. Ca o minge rostogolindu-se printre tepi, asa isi simtea inima, ghemotoc smotocit de atatea mate. La fiecare colt de cladire tresarea, transformandu-se intr-un caine gata de atac. Se retragea in ea insasi ca o rau un matca, dar matca nu mai era pe masura din cauza Dansei. Se impotmolise si ar fi vrut sa isi scoata hainele cu dintii, cu unghiile, numai sa poata respira .

Va trebui sa vorbeasca si gandul acesta o innebunea. Nu mai stia pe ce alearga, atarna in gol, in fiecare secunda vantul o purta ca pe un balon mai departe… departe… cat mai departe.

Multimea compacta se indrepta catre ea inarmata cu ziare, sepci, tricouri, curele, serviete, servetele, chibrituri, casete. I se intinse un scaun: “Sezi!” ii ordona, precum un descantec ce se repeta la nesfarsit innebunitor de puternic. Incerca sa reziste dar hora o ametea prea mult, se simtea ca un bumerang aruncat de la unul la altul. “Sezi! Sezi! Sezi!” Acum era momentul sa spuna silaba, acum, dar gura I se inclestase, iar ochii cautau carari ascunse. Se sufoca, nu se putea dezbraca de hainele corsetate, devenisera una cu pielea ei.

“Sezi, sezi cuminte!” in ceata cele doua halate albe isi suflecau zambitoare manecile si strangeau acele si seringele. In urma lor, usa scanci. Acum era un copil al fricii.

Neputinta

2011-03-28T19:35:00.003+03:00

Omul cu toiegele se plimba ca de obicei pe marginea drumului. Era un drum nesfarsit care incepea in stanga casei sale si nimeni nu stia unde duce. Era prea mult pentru un om ca sa poate merge pe asemenea ruta obositoare, dogorea pamantul incat puteai sa-l auzi clocotind. El schiopata nebagand de seama soarele, copacii rari, praful care se ridica la fiecare bataie de vant. Aceste lucruri il incantau candva, dar acum nu, deoarece nu le putea vedea. Parca un nor i se puse pe ochi, iar el trebuia sa se chinuie sa-l dea la o parte. Se complacea, il acceptase ca pe un parazit si acum nu putea sa-l lase sa plece. Era al lui, norul lui, neputinta lui. La ce bun lupta? Oricum, si cu lupta si fara lupta tot mori, isi zicea el mandru. La ce bun? Mai bine sa mori odihnit, si-si continua mersul alene si egal.
De niciunde parea ca pluteste un scancet infundat, un scancet care se chinuia sa planga el insusi de greutatea durerii sale. Omul cu toiege se opri si adulmeca zgomotul, caci cu urechile degeaba ar incerca sa auda, erau duse si ele. (dar despre aceasta intr-un alt episod:) ). Apoi incepu sa pipaie in genunchi marginea drumului. Pierdere de timp, pufni in sine insusi, o cautare e intotdeauna inutila, mai ales cand nu stii ce cauti, niciodata nu poti afla daca ai nimerit bine. De data aceasta insa a avut noroc: gasi o fiinta ca un ghemotoc incurcata in niste fire ciudate si intepatoare. Ce sa fie? Se zbatea, mima fuga si o mima chiar foarte bine cu piciorusele subtiri si zvelte. Un alergator de performanta, zambi ironic, incercand sa descurce atele buclucase. Fiinta parea sa-si dea seama ca va fi ajutata si se opri, astepta.
Dar omul cu toiegele se opri si el. Gasi capatul atelor, putea sa le desfaca. La ce bun? N-ar invata nimic din incurcatura aceasta si ar continua sa alerge apoi nestigherita. La ce bun? Sa o ajute ar insemna sa se simta el mai bine, important, mai bun. S-ar simti om, iar el refuza cu orice chip acest statut. Pana la urma si la coada, e vina ei ca s-a incurcat, de ce ar salva-o? Si-ar face o idee total gresita: viata s-ar putea salva. Nu, inutil.
Pasi mai departe alene si egal, mirosind praful si scancetul ce se zbatea mai departe. Nici macar fuga nu-l putea obosi.

Citadela

2011-03-28T18:59:00.000+03:00

Nu astepta nimic de la omul ce munceste pentru propria viata si nu pentru vesnicia lui (...), nu mai apreciaza desavarsirea, ci doar utilitatea si comoditatea.

Definitie 2

2011-03-09T21:52:00.003+02:00

PRIETENÍE ~i f. 1) Sentiment, de obicei durabil, propriu relațiilor dintre prieteni; amiciție. 2) Legătură de colaborare bazată pe comunitatea de interese și de aspirații.
OGLÍNDĂ oglinzi f.1) Obiect constând dintr-o bucată de sticlă groasă, de forme diferite, amalgamată pe dos, având proprietatea de a reflecta lumina și de a forma astfel pe partea lucioasă imaginea obiectelor.2) fig. Ceea ce reflectă cu fidelitate ceva; imagine fidelă.
SÍNE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede.
FÚGĂ², fugi, s. f. Formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, în care o melodie expusă de o voce este reluată pe rând de celelalte voci și dezvoltată după legile contrapunctului.

Prietenie= fuga de sine in propriul interior.

Trandafir albastru

2011-02-17T17:14:00.002+02:00

Statea zgribulit intre atatia trandafiri rosii, spinii lor nici macar nu-l atingeau, treceau prin el ca printr-o tinta invizibila si imposibil de doborat.
-Intr-o zi o sa ajungem la soare.
-Si o sa-i intindem razele precum margele pe ata.
-De la blitz, de acolo vine lumina asta orbitoare.
-Cineva incearca sa ne fure amintirile.
-Nu, nu, cineva ne imprumuta viata.
-O poveste, da, o poveste de nescris.
-Sau care nu trebuie scrisa.
-Eu intotdeauna cant povesti.
-Ai si orga, nu?
-Cine nu are orga?
-Unde?
-Nu, e doar un copil scartaind!
-Deseneaza, ma!
-Nu se mai aude nimic. Hai sa mergem!
-Poate in urmatoare viata o sa avem picioare.
-Si daca o sa fim iar flori?
-M-am plictisit! dau toate ochii peste cap.
-Uite, ninge!
-Si daca se preface?

Samuel Beckett

2011-02-05T14:36:00.002+02:00

muzica a indiferentei
inima timp aer foc nisip
al tacerii prabusite de iubiri
acopera-le vocile si fa astfel
incat sa nu ma mai aud
tacand

din volumul "Poezii urmate de Mizgalituri"

(fara vreo legatura cu, sau poate da,:)

Paul Klee-Mask of Fear.

Observatii

2011-02-05T14:03:00.003+02:00

Ea este precum orice "ea" pe care o intalnesti ziua in amiaza mare, ea nu se poate descrie, ci traieste in case, pe strazi, in magazinele aglomerate, in biblioteci, in pub-uri pline de fum si bautura. Ea merge cu o lupa si un carucior dupa sine. Priveste lumea din jur cu foarte mare atentie, mereu gaseste ceva care sa iubeasca si sa urasca. Apoi, acel ceva trebuie pus intr-una din valizele din carucior. Cand nu incape, il preseaza cu pantoful pana devine doar amintirea unui trandafir cu spini sau fara. Caruciorul ei nu e niciodata plin, desi are o infinitate de valize care se deschid si se inchid mereu. Unele goale, de fapt majoritatea sunt goale, desi incearca sa le umple mereu, ele nu se mai termina si se maresc din ce in ce, gata sa o inghita. Dar ea e fericita, valizele ei nu sunt o povara, ci le accepta cu seninatate, ba chiar se bucura ca are o cruce de carat.
Ea este precum un greier, care iarna isi face pat si paturica din propriile sale pasiuni.

Introducere-continuare

2011-01-11T18:39:00.002+02:00

Omul cu o mie de vulturi nu era asa de inspaimantator pe cat dorea el sa fie, avand o infatisare mai degraba blanda: urechile si ochii rotunjori precum cei ai ursuletilor de plus, un zambet perpetuu intiparit pe fata, de care vroia sa scape si pe care-l picta mereu stramb. Uneori se costuma intr-un clovn suparacios, imbufnat, cu nasul mereu vanat. Ii placea sa sperie astfel copiii, cel putin asa vroia sa creada el, caci lor li se facea imediat mila si-i ofereau prietenia lor.
Exact de aceasta fugea omul: de prietenie, de iubire, de fericire, de aceste lanturi care-i strangeau inima si-i tintuiau picioarele. Insa orice facea, se tineau scai de el precum lipitorile.
Omul cu o mie de vulturi calatorea mult, insa mai mult pe jos prin paduri, prin campie, prin sate, de aceea incaltarile sale i se tocisera de tot. Se opri la marginea unui sat saracacios, prapadit. Nicio suflare, parca era mort, numai focul din hornuri contura niste stafii indepartare. Miros de planset si moarte.
Infometat, omul isi trimise cate doi vulturi de pe fiecare mana pentru a fura din case. Astepta ascuns dupa un copac prada, planuind sa plece imediat. Vulturii au patruns ca vijeliile pe ferestre, au ciugulit tot ce era bun pentru omul nostru, pana cand au dat peste un obstacol neprevazut. Degeaba au strigat pe stapanul lor, caci s-au preschimbat in niste colivii reci si anoste. Aripa Arsa era singurul om care putea prinde pasari cu mana, dar omul nostru se pare ca nu stia despre el si cazuse in capcana.
-DACA vrei sa-ti mai vezi vulturasii, va trebui sa platesti un tribut. Nu e greu. Vei vedea. Trece repede, batu pe umar, speriindu-l.
Vulturii ceilalti incepusera a se caina si a se plange, creand o larma ingrozitoare. Omul le facu vant sa zboare, insa ei nu vroiau si pace. Il ciuguleau ranindu-l si infruptandu-se din sangele lui.
-Va trebui sa sapi cate trei gropi adanci in spatele fiecarei case din sat. Treaba usoara! Fii atent! gropi adanci pentru toate pacatele si pentru toti mortii casei respective. Prea miroase a duhuri rele prin sat. pleca fluierand, aruncandu-i lopata la picioare. Vulturii ciuguleau cu nesat si falfaiau razbunator in juru-i.

Introducere

2011-01-04T13:49:00.004+02:00

Era el, omul cu o mie de vulturi pe fiecare mana, ce statea in centrul mlastinii, privind-o triumfator, crezand ca el este singurul care o cucerise. Inalt, ochii pareau a sorbi toate tristetile lumii si totusi acestea nu erau de ajuns pentru a le reda stralucirea de alta data. Era mlastina cea mai trista, mai intunecoasa, mai friguroasa, si totusi il primise in bratele ei. Omul cu o mie de vulturi era fericit, asa de fericit ca penele de vulturi se preschimbau in pene de porumbei albi si incepeau sa falfaie bucurosi in semn de dragoste. Mlastina se schimba incet- incet, mai luminoasa, mai calduroasa, mai zambareata. Pana cand, intr-o zi soarele lumina noroiul. O minune, nimic nu mai era la fel, noroiul nu mai fremata nelinistit, ci zambea precum un val al marii dulce in caldura diminetii. Omul cu o mie de vulturi nu mai vazuse asa ceva niciodata, razele ii gadilau chipul, se simtea satul, linistit, fara griji, chiar vesel. Nu-si mai putea misca picioarele, intrucat ele se legasera asa de mult de mlastina si nu mai erau ale lui. Forma cu mlastina un TOT, erau o Fiinta mare si fericita ce se incalzea la soare lenesa.
Omul cu o mie de vulturi se infurie foarte foarte tare. El isi dorise doar un refugiu rece si intunecos, iar acest refugiu devenea tot mai clar caminul lui. Asa ceva nu putea accepta. Trebuia cu orice pret sa-si pedepseasca fericirea pentru ca inflorea atat de nestingherita si-i rapea intunericul. Devenise atat de fericit incat toti vulturii se preschimbasera in porumbei si-si luasera zborul, ciripind prin copaci la soare. Ochii i se preschimbara intr-un desert infinit, pierdusera lucirea proaspata de alta data, acum licareau multumiti si odihniti, fara vreun izvor care sa-i hraneasca. Vederea i se impaienjenise si trebuia cu orice pret sa planga din nou daca vroia sa nu orbeasca de tot. Ingenunche in radacinile sale si se gandi, insa cu teama ca mlastina fericita sa nu-l auda si sa-i zadarniceasca planurile.

Lista partiala

2010-12-30T21:57:00.002+02:00

In 2010 am invatat:
-fericirea e o povara mult prea greu de suportat, iar daca dureaza prea mult timp se poate confunda usor cu nefericirea;
-cand esti fericit cu ceilalti uiti sa fii fericit cu tine insuti, iar daca te lasi dus de val, pana la urma te confunzi cu valul;
-singuratatea este preferabila multimii, doar asa iti poti auzi clar propria voce reflectandu-se in pereti;
-si in haos te poti auzi usor, deoarece iti construiesti o crisalida in care te protejezi de restul lumii;
-mlastinile sunt benefice doar pentru a constientiza cat de jos poti sa cobori sau doar pentru a invata cum sa iesi din ele si cum sa le eviti;
-a pierde timpul nu exista, exista doar constiinta pacatoasa si tematoare de a crede ca nu faci nimic, de fapt este teama de nimic ( prea multa libertate sperie);

to be continued dupa o alta meditatie...

Omul cu toiegele (reinvie)

2010-12-16T20:49:00.002+02:00

"Deschid pumnul si-n interiorul pumnului meu salasluieste o inima cu altii pumni si alte inimi, ca intr-un joc cu matrioska. Nu poti fi singur niciodata, chiar si in cele mai ascunse ganduri te poti regasi ca o bucata de foaie sifonata si galbena. Il poti chiar gasi pe vecinul de vizavi ce te trage usor de maneca sa-i spui: Buna seara!"
Omul cu toiegele ofta si-si lustrui tacut toiegele in lumina difuza a lampii. Lemnul scartaia, carpa innegrita isi tara panza mai departe peste aschii.
" Buna seara, lume! Buna seara! Nu te cant, nu te doresc si totusi te vrei cantata, dorita, iubita, numai privita nu te lasi, te ascunzi dupa mii de perdele, nazbatioasa si vicleana. M-ai legat de pamant cu aceste toiege si acum se plimba in mine oameni pe care nu-i cunosc, doar le simt pumnii cum bat a frica in pamant. Ma imbraca prea multe maini, si totusi am inghetat in haina aceasta stravezie de degete."
Omul cu toiegele incepu sa-si fluiere usor lustruitul, un fluier mic si stins, precum dorinta lui de a fi singur cu ceilalti, cu el insusi. Isi aseza ghetele la lumina lampii si-si fluiera cu ochii inchisi gandurile: "Plecati, zburati, eliberati-va de mine insumi!" dar gandurile stateau cu poarta deschisa si se ingramadeau unele peste altele pe langa tocul usii.

2010-11-27T21:23:00.004+02:00

O bucatarie mica, ingusta, mobilata doar cu o chiuveta, o masa si doua scaune. Bezna. Un zgomot sacaitor se aude din cand in cand, apoi un scrasnet de dinti.
NuEu: Termina! Ce faci acolo? ( in glasul sau se observa o oarecare enervare, insa se calmeaza repede.) Incercam sa fumez o tigara.
Eu: Nu vrea sa se desfunde! Nu vrea! Incapatanata ca o lenesa! Nu vrea sa se miste din loc!
NuEu: Ai rabdare. Toate la timpul lor. ( respira adanc, dand ochii peste cap)
Eu lasa pompa de desfundat jos si ramane descumpanit.
Eu: De ce? Incercam doar sa-i smulg cuvintele despre oameni si viata. Doar ea comunica cu toate chiuvetele din lume.
NuEu: Ai rabdare. Uneori cuvintele n-au nevoie de oameni ca sa respire. scoate rotocoale de fum
Eu: Incepusera sa iasa din robinete, din tevi, oameni cu plete brune ori blonde, cu serviete, cu sacose. Cotropeau toata lumina, o intunecau cu saracia lor, chitaind de foame. Ei mereu cred ca un soare este doar un soare.
NuEu isi aprinde alta tigara.
Eu: Mi-au furat pana si umbra, dar mi-au sadit planta aceasta cu radacinile infipte direct in chiuveta. Zadarnic incerc sa gasesc radacinile.
NuEu: Deja s-a lasat bezna. Planta o sa creasca in voia sa. Ai rabdare, ochii tai se vor obisnui cu intunericul.
Eu reincepe sa desfunde chiuveta cu mai multa putere si forta, intr-un ritm care insa se pierde. NuEu face rotocoale albastre de fum.

Revelatie

2010-10-15T14:48:00.002+03:00

Era acolo, era Ea, axis mundi, nascatoarea tuturor vietilor, tuturor lacrimilor si zambetelor din acest univers. Nemiscata, sprijinind pe umerii ei tot forfotul nesfarsit al acestei lumi, scara fragila intre cer si pamant, ca intr-o fotografie vibranda a miros de toamna si primavara. Era Ea, mama-salcie si parea ca ma tine in brate, spunandu-mi sa nu-mi fie frica: "Totul va fi bine! Ai curaj!".

Plictiseli

2010-10-14T20:27:00.002+03:00

Eu: Ce e plictiseala aceasta care imi impatureste bataile inimii, ca pe o partitura pretioasa, departe de cei curiosi?
NuEu: leganandu-se in hamacul prins de-a lungul camerei. Uneori e bine sa dormi. Lucrurile trec de la sine.
Eu: Vidul acesta care se scurge prin mine, agatandu-mi fiecare celula pana la descompunere. Parca ma tarasc pe spatele unui sarpe din plastilina.
NuEu: Statul e mereu fals. Nimeni nu sta niciodata cu adevarat. casca adanc, fredonand o melodie dintr-o foaie de ceapa. Leganarile loveau masa din bucatarie sacadat.

Eu taie legaturile hamacului, transfigurat, alb ca varul, tremurand. NuEu se trezeste pe podea buimac.
Eu: Uneori e bine sa stai. Atunci timpul se plictiseste si el.
NuEu casca prelung si adoarme la loc. Eu clipeste intruna cu ochii in gol si ceasul la mana.
Seara somnoroasa cu zambet de toamna.

Definitie incompleta a noptii din noi

2010-10-01T22:43:00.003+03:00

Decojim ce ne-a mai rǎmas de trǎit

ca pe o portocalǎ stricatǎ,

gunoierii gândurilor şi iubirilor noastre.

Câteodatǎ vrem sǎ murim

doar ca sǎ ne putem închipui cǎ suntem

pǎsǎri Phoenix.

Câteodatǎ ne ardem falsele pene de înger

vrând a ne învinge demonii,

cǎci e atât gunoi şi suferinţǎ într-o respirare.

Noaptea se joacǎ de-a v-aţi ascunselea

printre mâinile noastre ruginite şi ţepene,

ca o indiancǎ cu sclipiri de dragoste angelicǎ.

Ne cǎutǎm numele în ochii altor oameni,

ce ne privesc cu propriile lor iniţiale.

Cǎlǎtori pe marginea drumului,

ne plimbǎm cu noaptea-n sacoşǎ

împrǎştiindu-i corpul pe strǎzi,

doar toamna cuvintele se descompun

şi le tragem de oase, de artere, de vene

crezând cǎ nu le vom uita niciodatǎ.

Gunoieri netrebnici !

nici zdreanta propriului suflet

n-o putem pǎstra în noi.

:)

2010-09-24T21:56:00.001+03:00

Fiecare petala de trandafir
este o fortareata,
pe care n-o poti asedia decat
cu roua intristarilor tale.

Dezradacinare

2010-09-08T14:11:00.002+03:00

Omul cu toiegele privea cu indiferenta si dispret statuia din mijlocul orasului sau. Era mare, aurita de razele soarelui, de ploi, de zambete, de imbratisari, saruturi. Fericirea era ca un bolovan de plumb, pe care trebuia sa-l care pe propria Golgota. Si-atunci ingenunchea si se ruga sa mai poate indura inca o jumatate de metru.
"Toate calatoresc spre centrul orasului", se gandea el, "si visele mele false despre singuratate, iubire, ura, visele mele ridicate in steaguri, atarnate de gatul fiecarei turme de oi, precum talangile, sa rasune cat mai puternic".
Omul cu toiegele isi privea mainile trist, erau muncite de atata voie buna. Ei cred ca daca razi esti nebun. Apuca cu putere strasnica toiegele, ura si dorinta ii luminau ochii, precum ghearele mortii. Incepu sa loveasca sacadat, ritmat, leganandu-se impreuna cu fluieratul vietii. Intai zdrobi mana statuii, apoi rasufla adanc, nu planse, desi sangele i se prelingea pe toate hainele, impregnand un miros naucitor. Palmele se brazdau de riduri, de rauri ale urii si ale durerii, venele nu mai putea ramane in acoperisul pielii.
Lovea in continuare, spulberandu-i picioarele, bustul, gatul, ochii, nasul, gura, pana le imprastie pe jos ca pe niste cartoane colorate de un copil stangaci. Da. Doar un copil ar fi avut curajul sa creeze un lucru atat de monstruos. Cu fiecare lovitura, pielea se exfolia, lasand doar sangele la vedere. Nu se imprastia, era nevoie de curaj pentru aceasta. Zdrobi capul statuii, o fulgerare in creieri il facu sa scape toiegele din mana. Uitase tot. De ce? Pentru ce? Simtea cum valuri de caldura, de liniste il inunda si il indeamna sa continue. O mana nevazuta. Era vinovat de moartea ei, dar aceasta vina trebuia dusa pana la extrem, ar fi fost prea las sa se opreasca acum. Si totusi...
Efortul de a merge mai departe il epuiza complet. Transpirase, tremura, plangea, praful ii inabusea respiratia. Zdrobi si bustul: coastele, plamanii de piatra, inima de piatra. Acum nu mai era nimic, doar moloz, un moloz pe care-l va curata un timp.
In sfarsit putea sa fie liber, insa inima ii zvacnea, sarea, tropaia, murind de nerabdare. Ceva lipsea. Privi in gol in locul statuii si planse in pumni.
Frigul diminetii ii tresari lacrimile.

Toamna cuvintele se descompun

2010-09-06T23:55:00.003+03:00

Descult in iarba, Omul cu Toiegele isi cauta innebunit ochelarii. Pipaia printre frunzele moarte, printre ambalaje de plastic. Tremura de frica inevitabilului. Cum va rezista viscolului fara ochelari? Cum va putea sa vada fulgii de nea fara ochelari?
Pipaia in continuare cu ochii inchisi, cu degetele stranse unele langa altele.
-Vreau sa vad! Vreau sa vad! tipa plangand cu ochii scaldati in intunecime. Degetele ii devenisera aspre de la atata cautat, frunze moarte i se lipeau de pleoape.
-Vreau sa vad! Vreau sa vad! suspina incet, batand cu pumnii stransi de pamantul moale si umed. Ploaia i se prelingea pe pleoapele incarcate, apoi pe degete, apoi pe toiegele adormite.

Azi totul e nu

2010-08-28T15:57:00.003+03:00

Eu: Petalele de trandafiri sunt numai ziduri pe care nu poti sa le sfarmi oricat ai incerca.
NuEu: Nu azi, incercam maine. Maine... da? amesteca in ceaiul fierbinte mierea. Ochii incercanati de nesomn. Stranuta.
Eu: Daca le escaladezi, le poti pacali prin zambet si apoi te lasa a-ti petrece noaptea acolo. Iti dai seama? Sub cerul liber, rochiile lunii dansand pe pleoapele tale.
NuEu: Nu azi, incercam maine. Maine... da? stranuta puternic de cateva ori la rand, apoi lua o inghititura de ceai. Brrr! rasuna in camera intunecoasa.
Eu: Noi n-avem lumina niciodata aici! Daca am putea sa convingem pe cineva sa vina aici cu o lanterna. L-am servi cu ceai de iasomie.
NuEu: Nu azi, il chemam maine. Maine... da? un nou acces de stranut. tremura din toate incheieturile cu ochii ca de ceara topita.
Eu: Au crescut prea multe aripi in jurul nostru, prea multi fulgi care se tricoteaza unii pe altii cu nepasare. Ne sufoca aici.
Eu se roti in jurul camerei. Doar cercul din mijloc cu Eu si NuEu este luminat galbui.
Eu: Nu se mai vad nici zidurile. Caramizi adormite si putrezite, atat a mai ramas din ele.
NuEu: Le curatam maine, maine. Azi nu. tusi ingrozitor. pentru moment lumina fugi pe zidurile pline de ramuri verzi, pene, cartoane, sarme.
Eu: Azi totul e nu. lovi cu piciorul masuta din dreapta lui NuEu, care facu un ultim efort de a-si salva ceasca cu ceai. Stranuta.

aproape de 1

2010-08-25T23:37:00.003+03:00

Tu ai invatat un zid
sa iubeasca.
sa priveasca prin ochii valurilor marii.

Curaj

2010-08-23T13:49:00.003+03:00

Eu: As avea nevoie de multe lucruri ca sa fiu singur. Dar as avea nevoie de si mai multe lucruri ca sa fiu impreuna cu altii.
NuEu: Uite... ia un zmeu colorat. A fost buna ideea cu statul in parc azi. E o caldura atat de placuta. NuEu distrugea norii cu privirea.
Eu: As avea nevoie de curaj ca sa fiu singur dupa ce am stat impreuna cu altii. observase o ghinda in iarba si o arunca intr-o cioara.
NuEu : Nu tot ce-i negru e rau. Uite... o bricheta rosie.
Eu: Dar daca incendiez totul? totul? nu voi pierde oare? Nu voi suferi ca biata cioara? bricheta aprinse penele pasarii. Scantei. Animalul se zvarcolea capatand pentru prima data culoare.
NuEu: Purifici. Prin foc purifici. Daca e pentru tine, totul va invia. Trebuie sa inveti sa iubesti, nu sa te-agati.
Acum cerul era senin.
Eu: Dar eu? Voi invia?
NuEu: Uite... victoria ta e acolo! un palc de vrabii se incolacea printre copaci.

2

2010-08-22T12:59:00.002+03:00

Drumul parea la fel, insa el nu mai putea respira ca inainte. Totul vibra a lacramioare, a ghiocei, zambile. Imbratisa primavara aceasta, incercand sa zambeasca. Se opri.
In mijlocul strazii, privea la trecatorii grabiti. Nimeni nu-l observa, nici macar cu coada ochiului. El nu-i putea deosebi, toti pareau la fel: aceeasi ochi de sticla, aceleasi haine prafuite si umede in atata viscol ce-i lasa pustii. El nu simtea viscolul lor, ci doar o adiere slaba, ce-l facea sa tresara din cand in cand.
-Ma scuzati, ma scuzati! se agata de bratul unui barbat cu ochii reci, apartinand norilor.
Primi un amalgam de raspunsuri care-l impingeau cu putere spre marginea strazii.
-Pleaca! Pleaca! il tintuiau vorbele, sprijinindu-se de zid. Sa fie adevarat? Si toata lumea aia era la fel, cu aceeasi voce, aceleasi gesturi, iar el nu reusea sa-i deosebeasca. Ar fi vrut un prieten care sa-i arate drumul catre Eliberator. Adierea se intetise, iar toiegele ii tremurau infricosate.
Sa plece? Daca renunta, va fi fericit?
Sa stea? Daca lupta, oare va fi mai implinit?
Tencuiala cadea bucata cu bucata, starnind praf si ceata. Acum nu mai vedea nimic in jur, dar vocile, vocile acelea pline, puternice si pustii il alungau cu frigul lor.
Astepta.

Desteptarea

2010-08-12T20:16:00.003+03:00

NuEu: Am uitat cum sa ma trezesc! Am uitat! in camasa de noapte si boneta de cap, arunca cu licurici mici precum lacrimile. Are pumnii plini de licurici ce se zbat.
Eu: Ce repede se uita unele lucruri! Nu crezi? decojeste o portocala, imprastiind cojile pe jos.
NuEu: Am pierdut ploaia, nu? Am pierdut-o... Va trebui sa astept mult timp pana va ploua din nou. Pumnii ii sunt aproape goi, toti licuricii s-au prins de podeaua camerei.
Eu da ochii peste cap, bombanind de indignare, tragand draperiile la o parte. Camera se lumineaza de mirosul umed al ierbii.
Portocala ii apare ca un curcubeu.
Eu: Zambetele nu stralucesc. Si nici lacrimile. Eu inghite toata portocala, molfaind-o.
NuEu: De ce nu m-ai trezit? De ce? se prabuseste dezdanajduit, atzintind picaturile de ploaie de pe geam. Licuricii se imprastie speriati langa fereastra.
Eu: Vroiam sa ma mai bucur de libertate. Si in plus, somnul nu strica nimanui, doar sufletului...
NuEu casca prelung, numai plange, dar casca intruna, frecandu-se la ochi.
Eu: Hai, culca-te, culca-te la loc. Somnul e bun.
NuEu: E bun somnul... e ... NuEu adoarme murmurand.
Eu il ia in brate ca pe un bebelus si-l duce intr-un pat mic din coltul intunecat al camerei. Il infasoara bine. Licuricii se ascund dupa draperii.
NuEu ( cu o voce stinsa): Sa ma trezesti... eu ... eu uit. Am uitat sa ma trezesc.
Geamul croncane de apa.

Rinocerii

2010-08-09T13:02:00.003+03:00

"Imaginati-va ca intr-o buna dimineata observati ca au luat puterea rinocerii. Ei au o morala de rinoceri, o filozofie de rinoceri, un univers rinoceresc. Politistii sunt rinoceri. Magistratii sunt rinoceri. Esti singurul om printre rinoceri.
Ii vorbeam. Era inca un om. Sub ochii mei, dintr-o data, ii vad pielea intarindu-se si ingrosandu-se intr-un mod inspaimantator. Manusile, pantofii ii devin copite; mainile se fac labe, ii creste un corn in frunte. Nu mai stie, nu mai poate sa vorbeasca. A devenit rinocer. As vrea sa fac ca el. Dar nu pot.
Singur, sunt singur, inconjurat de oamenii acestia care sunt pentru mine tari ca piatra, la fel de periculosi ca serpii, la fel de implacabili ca tigri. Cum sa-i fac sa-mi admita valorile, lumea interioara pe care o port? In realitate, fiind ultimul om in aceasta insula monstruoasa, nu mai reprezint nimic, doar o anomalie, un monstru. "

Eugen Ionesco- Prezent trecut, trecut prezent

2010-07-23T11:10:00.003+03:00

TIMIDITÁTE, timidități, s. f. Însușirea de a fi timid; lipsă de îndrăzneală; sfială, sfiiciune. – Din fr. timidité, lat. timiditas, -atis.
SINGURĂTÁTE, (2) singurătăți, s. f. 1. Faptul de a fi singur (1); starea celui care trăiește singuratic (1); spec. izolare morală. 2. Loc retras pe unde oamenii nu umblă deloc sau trec foarte rar; loc pustiu, lipsit de oameni (și de animale); pustietate; p. ext. izolare.
EGOÍSM s. n. Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire a intereselor altora. – Din fr. égoïsme. Trăsătură morală care pune mai presus de toate interesele personale; iubire excesivă de sine.

LÉNE s. f. Faptul de a se complăcea în inactivitate; înclinația celui căruia nu-i place, care nu dorește, nu vrea să muncească, căruia îi place să stea fără să muncească; trândăvie; lâncezeală. – Din sl. lĕnĩ.

Astfel, putem trage concluzia ca timiditatea este si o lene a sufletului, o caracteristica egocentrica, care te indeamna sa te pastrezi numai si numai pentru tine.

Oda mainilor ei

2010-06-26T16:08:00.001+03:00

Pablo Neruda

Eu, intr-o piata,
ori intr-o mare de maini,
pe ale tale le-as recunoaste,
ca pe doua pasari albe,
deosebite
de toate pasarile:
zboara-ntre maini
ratacitoare,
navigheaza-n vazduh,
stravezii
dar se intorc
alaturi de tine,
alaturi de mine,
se strang somnoroase, la sanul meu.
Diafane sunt, goale,
subtiri,
stralucitoare
ca un clestar
si falfaie
ca evantaiele-n aer,
ca penele cerului.

2010-04-15T19:30:00.002+03:00

Cuvintele sunt pentru orbi.
OM isi goneste staulul cu idei si le duce la pasunat.
Nu mai e vreme de flori moarte.
Se da afara pulsul orelor.
Un semn de intrebare se hasureaza precum o jumatate de inima.
Cand pestele se zbate, poate aluneca printre degete.
Florile de gheata traiesc doar pe luna.
OM nu-si panseaza ranile, le acopera cu spini de mura.

Cuvintele sunt pentru orbi.

2010-03-20T14:14:00.000+02:00

Fiecare avem un demon in noi, care ne rade voios sub unghii.

maturatori de vise (fragment)

2010-03-19T18:32:00.001+02:00

primǎvara n-aduce decât începuturi de poduri
între nicǎieri şi totdeauna
când arlechinii pictaţi cu ramuri de mǎslin
încearcǎ sǎ devinǎ acrobaţi
între liniile de marcaj ale îngustului drum
când oamenii au în ochi fluturi

e-adevǎrat ce se spune din vârful buzelor
când se lasǎ amurgul ?
cǎ suntem nişte etaje din seara mult prea tristǎ
a unui bloc zdrenţuit de cutremure
cǎ suntem nişte nume-numere ce se rostogolesc
precum fuioare ameţite pe scǎrile blocului
vrând a boteza mǎcar o treaptǎ cu amprentele umede
de lut ale eului nostru.

nu se poate lǎsa copilul din noi sǎ se joace
în nisip de-a vacanţa
când noi suntem gloanţe la ruleta ruseascǎ
când fiecare are propriul demiurg
cǎruia ar vrea sǎ-i înghitǎ aura
sǎ o pǎstreze precum un trandafir
o amintire
el nu mai e de-al lor, e doar un
jucǎtor febril de zaruri

mǎturǎtori de destine suntem
de iluzii idei
primǎvara carǎ dupǎ ea doar vagoane
cartonate
iar noi, bosumflaţi pe calea feratǎ
numǎram câţi pufi de pǎpǎdie au mai rǎmas
pânǎ mâine
Cǎci abia Mâine am vrea sǎ plecǎm spre Nicǎieri

Sfarsit

2010-03-16T21:32:00.002+02:00

Biserica- "acolo locuieste cel mai demn de respect sentiment omenesc. Oamenii simt nevoia sa faca o casa sentimentelor lor." (181)
" Cand stati in fata oglinzii, in clipa in care va priviti, nu mai sunteti vie! Fiindca pentru a va vedea, trebuie sa opriti pentru o clipa viata. A te aseza intr-o pozitie anume e ca si cum ai deveni statuie pentru o clipa. Viata e in continua miscare, nu poate niciodata sa se vada pe ea insasi cu adevarat." (193)
"A te cunoaste inseamna a muri."
"Dacă numele este lucrul, dacă un nume este în noi conceptul oricărui lucru din afara noastră, iar fără nume nu există conceptul, şi lucrul rămâne în noi ca orb, indistinct şi indefinit, ei bine, atunci acesta pe care l-am purtat printre oameni să-l graveze fiecare, inscripţie funerară, pe fruntea imaginii cu care i-am apărut, şi s-o lase în pace şi să n-o mai po-menească. Nu e altceva decât asta, o inscripţie funerară, un nume. Li se potriveşte morţilor. Cui a terminat. Eu sunt viu şi nu termin. Viaţa nu se termină. Şi nu are habar de nume viaţa." (209)
L. Pirandello- Unul, niciunul si o suta de mii

incercari de recuperare

2010-03-15T17:01:00.003+02:00

Eu: -De cate ori vreau sa plec, ma impiedic de buruieni.
NuEu: -Pleaca! Cine te opreste? NuEU incerca sa fotografieze fulgerul luminos.
Eu: -As vrea sa nu ma mai sufoce lanturile. As vrea sa le pot largi, sa suflu mai usor.
NuEu: -Imposibil! Aici e un joc de "totul sau nimic", lanturile sunt imobile. Pleaca! Cine te opreste? rotea obiectivul in functie de lumina soarelui.
Eu: -As vrea sa iau totul cu mine. As vrea sa fiu liber, as vrea sa plec, sa scap de lanturile astea.
NuEu: -Esti las, ti-e teama sa traiesti, ti-e teama sa fii liber. frustrat ca fulgerul disparea prea repede, dadu ochii peste cap si sorbi o gura din cafeaua fierbinte.
Eu: - Teamǎ ? Oare nu tocmai faptul de a renunţa la lanţuri se cheamǎ laşitate ?
NuEu: -Hm, tie ti-e teama sa nu-ti inghita vidul gandurile si sa te pierzi. E un joc de "cum si ce".
Eu: -Oare exista viata dincolo de lanturi?
NuEu: -Exista oriunde vrei sa o gasesti. bucuros deoarece in sfarsit a fotografiat o spada pe cerul imbufnat.
Eu: -Dar libertate?

Tagore -66-

2010-03-07T17:24:00.003+02:00

"Un nebun ratacea, cu paru-ncalcit, ars de soare, acoperit de pulbere, cu trupul straveziu, buzele stranse ca si poarta inchisa a sufletului sau, cu ochii arzand, ca lampa de sticla ce-l intovarasea, cautand piatra intelepciunii.

(...)Asemeni oceanului, ce neincetat se inalta spre cer, ca sa atinga necuprinsul.
Asemeni stelelor ce se rotesc, nazuind catre-o tinta niciodata atinsa.
Astfel pe plaja pustie, nebunul, cu suvitele roscate de pulbere, ratacea cautand piatra intelepciunii.

Intr-o zi, un strengar se opri si-l intreba: Cum ai gasit acest lant de aur, care-ti incinge mijlocul?
Nebunul tresari, lantul, candva de fier, se prefacuse in aur! Isi lovi fruntea cu salbaticie: << Unde, unde mi-am implinit fara de stire, visul?>>
Prinsese obiceiul sa incerce pietrele pe care le-aduna, lovindu-le cu lantul sau si sa le-arunce ganditor apoi, fara a cerceta de se-ntamplase vreo schimbare.
Amurgise, spre apus, cerul era de aur. Pustiit, cu trupul si sufletul dezgolit, asemeni unui arbore dezradacinat, nebunul porni sa caute iar comoara pierduta."

Nu exista masini, exista doar trenuri

2010-03-07T17:09:00.003+02:00

Nu exista masini, exista doar trenuri.
Noi ne jucam de-a arhitectii, de-a vizionarii, de-a poetii, dar avem doar arcuri si sageti.
Noi ne jucam de-a fi, de-a trai, de-a visa, dar suntem schiopi, muti, orbi.
Noi ne jucam de-a zambetele, de-a plansul, de-a moartea, dar suntem precum omul cu toiegele.

Nu exista masini, ci doar masini imbarcate in trenuri ce se joaca de-a calatoria.

Ieri, acum, maine

2010-03-05T17:17:00.004+02:00

Azi e 5. 5 babe mohorate si ploioase. Ce mult barfesc! Se aud ecouri de peste tot. Vorbesc intruna despre vecina de la parter, vecina de la colt, numai vecine au in minte. Si nume. Chiar si numele meu.
Babelor mele le place sa ninga. Si ele ning cu martisoare, cu flori ofilite, cu trenuri, cu roti de masini; ele ning cu orice inutilitate. As vrea sa ninga cu vointa. Sa o adun de pe jos, sa o reconstitui ca pe un puzzle stricat, scorojit, o bucata de carton pe care sa o sudez in bucata de corset lipsa.
As vrea sa mai ninga cu nume. Un nume nou, ca o renastere primvaratica, pe care va trebui sa o castig an de an. Un nume nou, pe care sa mi-l scrijelesc pe frunte ca o chemare veche.
As vrea sa mai ninga cu urechi, cu timpane. Care sa vibreze si sa aud vocile, toate vocile din lume, pe care am uitat sa le aud, pe care nu mai stiu cum sa le aud.
As vrea sa mai ninga cu oase noi, cu sperante, cu idei, pe care sa le pun cap la cap si sa-mi reinoiesc corpul si aripile.
Dar... m-am impotmolit in nameti si am uitat sa culeg fulgii in palma. As vrea sa ninga cu remorci... e frig.

Omul cu toiegele

2010-02-16T17:48:00.004+02:00

Mergea, hotarat sa inainteze orice ar fi. Vant? Masini? Caini? Viata?
Nu. Nimic nu putea conta, atata timp cat avea toiegele in mana. Se sprijinea, avea limitele pasilor sai trasati de doua bete, ce scrasneau, trosneau la fiecare impunsatura de asfalt.
Vroia sa plece, vroia sa scape, sa-si gaseasca Eliberatorul, cel care-l va dezlega de povara celor doua toiege. Asa ca mergea, il cauta neincetat, neoprindu-se, cu rasuflarea taiata, imbujorat.
-1 leu! 1 leu! 1 leu ghioceii! maini unsuroase, negre, ii aranjau in ladita de carton, ii fluturau ca pe niste steaguri invechite, uzate.
-3, va rog,ochii se aprinsera de fericire. Pentru prima data simtea cum ar avea pentru ce sa continue sa mearga. Frenetic? Frenetic ii batea inima nesatula, deodata trezita la viata. Incerca sa se scotoceasca dupa 3 lei, insa isi dadu seama ca se va dezechilibra, ca va trebui sa se stea doar intr-un singur toiag.
-Ma scuzati.
Lemnul isi infigea coltii in asfalt, infometat, plictisit, in agonia cautarii,incrustrandu-i pulsul, purtand pasii inainte, inainte...

Az

2010-01-29T23:59:00.003+02:00

Eu: -Rotund?
NuEU: -Nu. Ma plictisesti. casca adanc, pocnindu-si degetele.
Eu: -In colturi?
NuEU: -Luna plina azi. ( 1,2,3 numara in gand)
Eu: -12 etaje pana la 48 de ore.
NuEu: -Trenurile pleaca mereu din gara? ( clepsidra ii alunga caderea degetelor)
Eu: -Bulgari mereu se topesc primavara. Cand ding-dong ceasul?
NuEu: -Nu. Ma ... Nu recunosc fiorii. (intoarce capul. Pletele ii curg pe umeri gri)

A

2010-01-29T23:48:00.001+02:00

Cum se sparge un pahar?
Cum se aduna cioburile?
Cum se lipeste un pahar?

Cum se cioplesc cioburile?

:)

2010-01-28T17:02:00.003+02:00

"Omul se ridica impotriva zeilor si ii neaga, recunoscandu-le calitatea de fantome, cand va fi proiectat sub timp, se va gasi atat de departe de ei, incat va fi pierdut pana si ideea existentei lor. Si drept pedeapsa a acestei uitari, va face atunci experienta caderii complete." (Cioran, Caderea in timp, pag 161)

Fragmente

2010-01-27T21:27:00.001+02:00

Sa fii liber inseamna sa nu-ti mai cauti destinul, sa renunti la a mai face parte dintre cei Alesi sau dintre cei osanditi. A fii liber inseamna a te exersa sa nu mai fi nimic. (Cioran, Caderea in timp, pag. 90)

Amalia

2010-01-13T20:37:00.005+02:00

Amalia alerga pe strazile ploioase precum o naluca, cu buclele rebele si blonde tresarindu-i la fiecare strop. Amalia numara fluturii albastri si rosii cu fundite, care isi imprastiau aurul aripilor nepasatori. Amalia nu putea privi cerul, ci doar bucatile de nori ce se revarsau navalnici peste pasii ei sprinteni. Amalia isi simtea corpul ca cutie de rezonanta, ce palpaie spre infinit, ca un gol nemasurat ce se adanceste si, care, pana la urma, o va inghiti complet.
Isi continua numaratoarea fluturilor albastri si rozalii, ce deveneau asemenea unor mici omidutze cu aripi de zana. Din venele lor subtiate, curgea polenul ca o mare de flacari, cautand lemnul potrivit pentru ars. Pupilele Amaliei scaparau rosii, ghearele o prinsesera iarasi. Se zbatea intre zabrelele de infinit ale golului, musca din unghiile rapitorului ca dintr-un un mar insagerat.
Capul ii era electrizat de atat frig, incat ideile si gandurile i se scurgea in haul spiralat de zabrele ruginite. Unde fugisera toate? Unde? Se preschimba in gol? Devenea doar o carcasa vida, o masina aiurita, pierduta in mijlocul tornadei? Disperarea incheieturilor, caci doar ea ii mai ramasese, incerca sa prinda acel Tot confuz, dar polenul il ducea departe, era de neajuns. De ce? Cum? Ramasitele se spulberau precum ultimele suflari ale unui muribund.
Amalia...

2009-12-23T13:47:00.001+02:00

Cine are curajul sa fie singur?

Caderea in timp (E. Cioran)

2009-12-17T22:51:00.002+02:00

"Cei mai multi respira fara sa-si dea seama, fara sa cugete la asta; dar daca intr-o buna zi nu mai pot respira, vor vedea cum aerul, devenit deodata o problema, ii va obseda clipa de clipa. Nefericiti cei ce stiu ca respira, si inca si mai nefericiti cei ce stiu ca sunt oameni!
Convins ca va veni si vremea lui, ca e in stare sa-l ajunga din urma si sa-l depaseasca pe Dumnezeu, omul se agata- cu invidie- de ideea de evolutie, ca si cum faptul de a inainta ar trebui in mod necesar sa-l duca spre cel mai inalt grad de perfectiune. Tot vrand sa fie altul, va sfarsi prin a nu fi nimic. Neindoielnic, evolueaza, dar impotriva lui insusi, catre o complexitate care-l nimiceste." (pag.25)

introducere ( va urma)

2009-12-07T17:15:00.003+02:00

Clovnii, foarte inversunati de felul lor razator, se bateau pentru a castiga suprematia peste mlastinea de la marginea padurii. O mlastine murdara, decorata cu suflete de papadii moarte si nefericite, clape dezmembrate din acordeoane, agatate de copacii indoiti de povara vantului. Clovnii erau fericiti. Era un popor de posibili supusi pe masura capacitatii lor de a face circ. "Se vor distra toti. Nimeni nu va scapa de rasetul nostru." asa gandeau ei si-si frecau mainile cu viclenie. Mlastina adulmeca vantul ingrozitor de puternic dinspre rasarit, era trista, luna nu se mai vedea demult ca sa lumineze calea prin padure. Norii acopereau tot ca o panza deasa de paianjen. Nimeni nu se mai ocupa de rasul ei, toti erau preocupati de amuzamentul lor.

Intr-o zi, clovnii s-au decis sa revigoreze atmosfera si au introdus un numar nou in spectacolul lor: tragedia. Trebuiau sa se certe, sa se impace, sa inventeze greseli in numerele de magie. Amandoi execelau in magia de a face lucrurile sa dispara sau sa moara. Tot ce atingeau capata un miros de cadavru. Atunci, tinutul vulturilor simti ca e prada buna in mlastina.

Aiureli

2009-12-01T16:06:00.002+02:00

Poate ca e doar umbra zilei de ieri care-mi bantuie cu indarjire picioarele si nu le lasa a merge. Poate ca ea vrea cu ardoare rolul de judecator al lumii ce urmeaza. Ce drept are ea? Dreptul ca a fost? Dreptul la va fi, il au doar cei ce sunt. Mortii nu invie, ei doar se nasc din nou din umbre. Ce drept au ei de a-ti lega picioarele?

overbidden (de Emilian Valeriu Pal )

2009-11-27T16:56:00.003+02:00

Franturi de poezie:) cele mai potrivite cuvinte pentru azi.:) Multumesc autorului, oricine ar fi el, ca mi-a luminat dupa amiaza.

"pentru toate există un timp aşa cum pentru toţi există o viaţă
luptele importante se dau numai noaptea
e un fel de concesie ca să nu vezi
faţa învinsului sau rînjetul învingătorului

uite-mă acum cu mîinile vindecate
şi tot inutile
dacă nu am reuşit să învăţ lucruri simple
ca de exemplu cum să păstrez oameni
uite-mă acum grizonat
şi tot inutil dacă nu am reuşit să să-mi dau seama
memoria e binecuvîntare sau lepră
(...)
pentru toţi există un timp aşa cum pentru toate există o viaţă
(...)
dimineaţa vine ca o ghilotină şi retează tot ce-ai fi putut să însemni
televizorul deschis buletin meteo ştiri sport un accident rutier tot mai mică se face inima
ca roonie cockerul de două luni care se ascundea sub fotoliu cînd intrau străinii
ea a plecat demult dar încă mai doare îmi fac griji pentru ea
dă doamne să nu fie ea

dacă mi s-ar da o singură şansă ca să pot îndrepta ceva
sau să aleg un singur om pe care l-am pierdut
n-aş şti ce să fac
(...)
rănile vechi se vindecă pentru a face loc altora noi
uitarea vine tiptil ca un liceean întîrziat la ore
uite-mă acum cu mîinile vindecate
şi tot inutile

dacă nu am reuşit să devin pilot de vînătoare
aşa cum încercam să-ţi demonstrez cînd am sărit din cerdac
uite-mă acum grizonat
şi tot inutil dacă nu am reuşit să-mi dau seama
de ce cînd ţi-ai găsit locul nu mai găseşti oameni

dacă viaţa ar fi un film şi eu johnny depp
probabil aş juca rolul omului cuib
mă locuiesc oamenii pentru o vreme
pînă le cresc picioare şi pleacă
în mine rămîn doar coji de ou
ca semn al trecerii lor.

aiureli

2009-11-21T22:25:00.002+02:00

Eu: -Ce faci cand ti-e frig?
NuEu: -Construiesti o usa sufletului tau, NuEu suspina in ceata fumului de tigara.
Eu: -Si daca bate vantul si se darama?
NuEu - Construiesti un lacat din plastic, si il lipesti bine-bine, sa nu fie dezlipit nici macar de Paznicul sufletelor, NuEu respira aerul rece de iarna, jucandu-se cu aburii ca si cu niste sageti otravite.

Ceata se afunda groasa pe umerii lui Eu, umpland golurile balamalelor.

Nina Cassian

2009-11-20T16:11:00.002+02:00

"Ma bucur sa-mi umplu parul cu voi, frunze de toamna,
sa fug prin padurea nebuna, cazand si razand, si sa-mi zgarii
obrazul, in scoicile voastre scortoase … Ma bucur sa-mplant
in toamna roscata strigatul meu adanc, singuratic,
sub boltile pline de aer uscat, de fosnet de vant,
sa fug, sa cad si sa rad pe pamantul impodobit
de galbenul tau sarut cu o mie de buze, toamna !"

A...

2009-11-13T18:06:00.002+02:00

Desen realizat de Ruxi, colega mea de banca, facut la rugamintea mea:-P

Trezeste amintiri... atat doar.
Batjocorita de frunze in no man's land...

aiureli

2009-11-08T15:11:00.002+02:00

De ce avem nevoie de ritualuri? De ce avem nevoie de porunci, legi? Pentru ca uitam? Pentru ca ne gandim numai la noi insine, si chiar si asta o facem de putine ori. Probabil, ca daca ne-am gandi mai mult si mai profund la noi, n-am mai avea nevoie de dogme. Am fi in stare sa iubim pur pe noi si pe ceilalti. De ce avem nevoie sa ni se spuna sa nu mintim, sa nu furam, sa nu ucidem? De ce? Pentru ca uneori suntem slabi, uneori suntem prea lasi. Ne gandim prea putin ca fiind lasi,uituci, ne injosim pe noi ca fiinta, injosim lumea in care traim. Avem nevoie de dogme, atunci cand vrem doar sa traim, fara sa mai luam in calcul si "cum". "Cum" defineste ceea ce esti, ceea ce vei fi. Ritualurile, poruncile, toate sunt pentru noi, nu pentru altii. De ce? Pentru ca uitam. Uitam prea mult de noi, de ceea ce ne trebuie cu adevarat.
Dar cum scapam de uitare? Cum?

Duminica

2009-11-08T15:08:00.003+02:00

"Asemeni vulturului si panterei sunt
Dorintele poetilor,
Dorintele sub mii de masti ascunse.
Nebunule! Poetule!
Caci tu, cand vezi un om,
Pe Dumnezeu ca oaie-
Sa sfasii Dumnezeul cel ascuns in om
Ca pe o oaie-ascunsa-n om,
Si sfasiindu-le sa razi-."

(Nietzsche - "A.g. Z.", pag 376, Cantecul tristetii)

Aiureala

2009-11-04T18:15:00.003+02:00

Picioarele au obosit de la atatea aripi cazande. De ce ar trebui mai mergi? Mai simplu este sa te infasori in penele grele de toamna, sa le lasi sa zboare in asfalt in locul aripilor tale.
Dar penele grele de toamna strivesc incheieturile fragile si neformate pentru un zbor atat de lung.
Mai greu ar fi sa porti o discutie fireasca cu picioarele tale. Pentru ce sa oboseasca de la niste biete aripi cazande si rosii. Macar de-ar fi fost albe, atunci oboseala ar fi fost o onoare.
Cum se poate construi un picior de aripa?

Aiureli

2009-10-19T20:43:00.003+03:00

NU, este o toamna ce ninge. Ea ninge fluturi, frunze, vise, culori, le ninge toate peste dimineata adormita, peste oamenii cu sacose in maini, ce merg la piata grabiti, peste elevii frustrati de: "la naiba, iar m-am trezit la 7!". Dar NU, este nepasatoare, NU stie doar sa ninga, si-si lasa pletele albastre si imbufnate peste noi.
Nu stie doar sa fie iarna, a uitat adevarata ei fiinta. A ingropat-o intr-o zi de 13 si-acum a putrezit de atatea rame misunand in jur. NU se crede iarna, si pe buna dreptate, caci ea ninge intruna. dar NU si plange intruna. Ea s-a uitat pe sine, precum un melc isi uita casa in spinare.
Si cauta printre crengi, printre paltoane jucause, ea cauta sa-si gaseasca trupul de frunza.

Ploaie

2009-10-12T18:57:00.001+03:00

(-2007 toamna-)

Plouǎ
Pe pervazul umbrelor de fân.
Umbra de picur de ploaie
Îşi priveşte-n agonie trupul
Scurgându-se pe geamul rece.
Miros de apǎ cu sulf, miros
De suflete-necate-n carbon.

Umbra de picur de ploaie
Îşi îndoaie aerul mlǎdios în
Faţa imensitǎţii umbrei de fân moale.
Plouǎ
E ploaie mocǎneascǎ…
-eu sunt Dumnezeul tuturor Dumnezeilor tǎi,
Îşi zise mândrǎ umbra de fân.
-Sǎ n-ai alţi Dumnezei în afarǎ de mine !
Umbra de picur de ploaie cǎzu pe gânduri,
Gânduri gri, gânduri mov-albastre.
-Eu nu ştiu despre ce vorbeşti ! eu cred
în ploaie şi-mi ajunge.

Plouǎ
Mii de trupuri de apǎ se preling pe geamul
Rece într-o contopire caldǎ, moale…
Geamul agonizeazǎ…
Umbra de fân îşi ascuţi spicele
Şi le ridicǎ în vântul de ploaie nǎpraznic.
-Sfidezi cuvântul meu ?!
umbra de picur de ploaie îşi mângâie capul
de umbrǎ albastrǎ şi zise :
-Eu nu ştiu ce înseamnǎ a sfida. Eu ştiu numai
Ploaie.
Umbra de fân îşi stoarse spicele de apǎ
Pe umbra pervazului nemulţumitǎ.

Plouǎ
Pe pervazul îngheţat al umbrelor de fân.

Poem

2009-10-02T16:32:00.000+03:00

Nichita Stănescu

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

vorbe in dodii

2009-09-30T18:25:00.002+03:00

"Lucrurile frumoase se termina pentru ca sa inceapa alte lucruri si mai frumoase!"
Omul are o frica de sfarsit, de incheiere, e paranoic. De ce? Lucrurile frumoase in perspectiva lui, mereu se vor termina. Daca se termina... omul devine speriat, se comporta ca un animal primitiv, care nu stie de unde sa-si procure urmatoare sursa de hrana.
Nevoia de echilibru explica totul. Omul este prin insusi definitia lui, o Rutina, o monotonie desavarsita. Da, e necesar echilibrul, un minim de echilibru pentru a supravietui. Dar ce soare dulce rasare dupa o furtuna devastatoare! caderea si decaderea... echilibrul exista doar aparent... pentru a te simti in siguranta... A iesi din echilibru inseamna a evolua, a te desprinde de acea nevoie nestavilita de a te simti sub acoperis.
Lucrurile frumoase se continua in altele si mai frumoase, nu trebuie sa urmeze neaparat un cutremur sau o tornada, lucrurile frumoase devin perfecte, daca le accepti ca fiind perfecte.
Sfarsitul e doar in aparenta inevitabil, doar in dorinta ascunsa a celui care il asteapta!

((

2009-08-24T12:09:00.001+03:00

Omorati luna!
ea este de vina pentru ziua noastra
de maine.

Momente in care sunt prea obosita :-??

2009-08-20T16:42:00.002+03:00

Eu: -Ce se mai poate iubi?
NuEU: - Sunt atatea de iubit, incat nici nu ai avea suflet destul. iarba casca in lumina amurgului.
Eu: - Imi ramane o firimitura de suflet in iarba, la fiecare bataie de vant.
NuEu: - Dar tu de ce iubesti iarba? pleoapele ii cazura secerate in iarba vanata.
Eu: - Dar tu de ce iubesti amurgul?
NuEu: dezamagit in negrul lunii.
Eu: -Ce se mai poate iubi fara suflet?

NuEu tresare la susurul unei umbre.

Ceva

2009-08-17T12:36:00.001+03:00

OM
Se pierduse în toamnǎ, ca o frunzǎ în asfaltul ploios şi frunzos. Avea capul gol şi semeţ, în vânt, precum un cruciat victorios al existenţei.
Era orb,
surd,
mut,
dar simţea scrâşnetul copacilor iarna
adânc, pânǎ în mǎdulare.
Croncǎnit de cioarǎ…..
OM
îşi pierduse în toamnǎ ultimul fir de pǎr încǎrunţit. Il dibuia cu degetele în genunchi pe asfaltul osos şi grǎbit.
Era uituc,
prostuţ,
nǎtâng,
dar dansase odatǎ în mijlocul ploii.
Din mânǎ au rǎmas doar degetele ce-şi pipǎiau originea în asfaltul uscat şi rece. OM fusese un ”sunt ”, dar mai avea gust de soare şi aer în inimǎ, ca o prǎjiturǎ abia mâncatǎ pe jumǎtate.
Fulg de nea...

de ce?

2009-08-13T13:36:00.002+03:00

... blank...
de ce sa legi doua maini?
...
mai bine ai lega: hm...
doua suflete?
doua inimi?
un nimic de de un tot?
o cireasa de o visina?
un cer de un nor?

nu... nu...

mai bine ai scrie cum legaturile se inoada
pana la sufocare?

de ce sa legi doua maini?

ca si cum ai avea una cu un bolovan dupa ea...

de ce sa legi doua maini?

Pentru cine are rabdare... :-P

2009-07-31T12:42:00.006+03:00

Paranteza de autor -Fragmentul de proza l-am scris in aprilie-mai pe o banca pe blvd si-mi dadea coate sa fie citit. NU cred ca e tocmai potrivit ca-l pun aici, dar m-am gandit ca foarte rau nu poate sa fie. N-am reusit sa trec peste aceasta proza cam nereusita, ciudata si siropoasa( inca mai tin cu dintii de ea, cei ce scriu cunosc sentimentul). Asa ca enjoy...:-s

O linie galbenǎ, o linie roşie, astfel se completa desenul pe foaia pǎtatǎ de atâtea culori cerate. Era un amalgam de hârtii puse alandala pe biroul întunecat. Se simţea obositǎ, creioanele n-o mai ascultau, iar în adâncul fiinţei ei mişuna un fior ascuns de nu-ştiu-ce. Când se simţea singurǎ şi tristǎ, desena, desena orice pentru a-şi alunga supǎrarea. Rǎmase pe gânduri, încruntatǎ, pǎrul blond cǎzându-i pe tâmple şuşotea un rǎspuns secret. Ce sǎ fie? Poate era de vinǎ primǎvara aceasta putredǎ de-atâta frig şi soare în cojoc de blanǎ.
În fereastrǎ, bǎtea cu crengile îmbobocite un copǎcel pe jumǎtate trist, pe jumǎtate vesel. Se întinse zgomotos, sunând oasele a lene prelungǎ şi molipsitoare, apoi se chinui sǎ ajungǎ la bluza trântitǎ pe jos în spatele ei. Încordându-şi numai douǎ degete,o transportǎ încet în aer. Prea multǎ lene ! îşi şopti, tresǎrind uşor de la aripile unui guguştiuc de pe streaşina ruginitǎ.
-Tu, crezi cǎ-i primǎvarǎ ? Tu, crezi cǎ-i verde ? Tu, crezi cǎ-i pǎmânt umed şi soare? Ce crezi tu ?
Pasǎrea zâmbǎreaţǎ clipi din ochi şi zburǎ prin crengile copacului nişte silabe încriptate.
-Ce este o primǎvarǎ ? îşi împleti şuviţa de pǎr sǎlbaticǎ, înfǎşurând-o împrejurul urechii.
Coborî scǎrile lent ascultând cadenţa paşilor ca o muzicǎ surdǎ şi mutǎ, o muzicǎ invalidǎ ce-i înlǎnţuia picioarele de ea însǎşi ; corpul ei e un tiran desǎvârşit al nemişcǎrii.
-Dacǎ m-aş împiedica acum şi m-aş rostogoli pe treptele de marmurǎ gri, ar ţipa cineva, ”Uite un boboc de iarbǎ verde ” ?
Gândul se evaporǎ între mii de alte gânduri ce dǎdeau nǎvalǎ ca o armatǎ cotropitoare, galopând în minte. Era un tunet de sentimente şi zvâcnea din secundǎ în secundǎ. Blocul umed, mirosind a mucegai, pereţii decoloraţi şi murdari, toate acestea însemnau încǎ beznǎ friguroasǎ, o beznǎ a oraşului şi a lumii. Un om paşnic, un om grǎbit hâţânându-şi sacoşa, un om distrat dând din greşealǎ peste alţii, un om doar trist de existenţele multiple ale salariului sǎu pe o lunǎ, iar în ochii tuturor aceleaşi preocupǎri cu gust de lǎmâie proaspǎtǎ şi picioare de lemn de cireş.
-Ce este primǎvara ? opri un om pe stradǎ cu pungǎ de plastic de la supermarketul din cartier şi pǎlǎrie maro de stofǎ. Omul se uitǎ strâmb, schiţǎ un ”ce vrei sǎ zici ?“ şi îi rǎspunse cǎ este ora 12 fǎrǎ douǎzeci de minute.
Pe bulevardul ros de pǎmânt veşted, era o sǎrbǎtoare. Se înmormânta creta în asfalt, în glasurile copiilor ce-o frǎmântau în diferite forme colorate de poveşti cutremurǎtoare. Întrebǎ un copil cu mâinile verzi şi ochi albaştri, scânteind a basme.
-Ce este o primǎvarǎ ?
Obrajii bucǎlaţi îi desenarǎ un peşte cu înotǎtoare verzi, sǎrind dintr-o undǎ de cretǎ, un cal-lebǎdǎ plutind şi un mare nǎvod albastru deasupra lor stând gata sǎ-i muşte. În nǎvod se zbǎtea o aripǎ de pescǎruş cu ciocul ciobit, resemnat de rǎmas bun. Vântul se înteţise a ploaie rece şi jucǎuşǎ. Se înnorǎ ca o schimbare ciudatǎ de anotimpuri nervoase. Dar era o frumuseţe aşa de rarǎ, încât pǎrea cǎ totul vibreazǎ, iar picioarele ei refuzau a merge precum doi catâri care au dat de dictatura stǎpânului şi se împotriveau cu boturile îmbufnate. Vântul îi aduse în mânǎ un boboc de lalea roşu ca lacrimile verii, proaspǎt ca roua ierbii şi gingaş precum strǎlucirea zǎpezii. Era un semn, un dar preţios al anotimpului, al soarelui.
-De te-ai deschide boboc de clipe,
o mierlǎ-n trei aripe, aş visa,
sǎ fâlfâi şi eu una,
în flori, în apǎ-n soare.
Guguştiucii nǎzdrǎvani chicoteau în crengi neliniştiţi, parcǎ zvonind furtuna. Eliza mângâie petalele, descântând-o mai departe şi îşi dǎdu seama cǎ înǎuntrul ei este ceva. Cercetǎ atent şi descoperi o hârtiuţǎ micǎ şi meticulos împǎturitǎ. O deschise cu mare grijǎ, era ca nouǎ, niciun colţ îndoit, nicio margine ruptǎ sau îngǎlbenitǎ. Silabisi literele negre, de cǎrbune, citi legǎnat, tremurând de o emoţie a descoperirii.
-Un aer negru şi stǎtut,
Se leagǎ-n pivniţa cea mare,
Deasupra cǎrei ai trecut,
Atâtea nopţi şi soare.
Un veac de linişte pierdutǎ,
Un zbor de-aripǎ e cuprins,
De mijloc ; şi se uitǎ
Cǎ respira şi-acum s-a stins.
Eliza izbucni într-un râs nebun, isteric, era fericitǎ cǎ în sfârşit trǎia ceva interesant, ceva nemaivǎzut. Dacǎ era un admirator secret? Dacǎ floarea era magicǎ şi ascundea vreun secret protejat de mii de ani? Dacǎ ea era cea care trebuia sǎ desluşeascǎ misterul şi sǎ salveze lumea de la moarte ? Toate acestea i se pǎreau mult mai palpitante decât viaţa ei de adolescentǎ neînţeleasǎ într-un oraş adormit şi fǎrǎ gust pentru muzicǎ bunǎ şi cǎrţi. Momentul ei de glorie se întretǎia la orizont, îşi întindea nǎsucul timid, dar nestingherit de un obraz nou al vieţii. Ce pivniţǎ ? Unde trebuia sǎ meargǎ pentru a-şi împlini acest destin mǎreţ şi totodatǎ necunoscut ? Vântul alunga acum picǎturi de ploaie, dar soarele nu se ferea, zâmbea cam palid de sub streaşina norilor.
Strada Republicii cu salcâmii ei îmbobociţi, îi amintea de istoria oraşului ei, pentru care ar fi fǎcut orice sǎ-l scoatǎ din mizerie. Case dǎrǎpǎnate, pe care timpul le trage de mânecǎ şi le goneşte în pǎmânt ca pe nişte mǎrturii necinstite. Niciodatǎ nu i s-a pǎrut vechea clǎdire a Hotelului Pescǎruş aşa de ispititoare şi fermecǎtoare. Adieri de vânt reci, înfiorate îi şopteau ca o chemare sǎ intre. Strada pustie, doar gunoaie, pungi de plastic zburau în hore nesfârşite de praf, se uitǎ în stânga şi-n dreapta, şi apoi sǎri marginea ferestrei fǎrǎ geam. Camera tremura de frig, era un aer de moarte, înţepat şi tenebros. Multele gunoaie, care pǎtrunserǎ înǎuntru, umanizau în mod ciudat încǎperea ; pe peretele din stânga se legǎna un tablou îmbrǎcat în aţe de pǎianjen, de dimensiunea unei uşi. Îi atrase atenţia, ca un licurici scânteietor îi chema privirea. Puse mâna pe tablou şi îl trase mai în dreapta. În spatele lui era o pânzǎ groasǎ de pǎianjen, înnegritǎ, ce trimitea şi mai mult aer rece precum un curent nestǎvilit. Pipǎi sfios cu degetele şi dǎdu peste un gol mare cât tabloul. Curentul se înteţise şi o chema spre el, precum un aspirator uriaş ce-şi doreşte supuşii din praf. Eliza închise ochii speriatǎ de atâta linişte, ţinându-se de marginile peretelui.
Cǎzǎtura bruscǎ îi zdruncinǎ spatele, simţindu-se acum fǎrǎ oase, cu muşchii toţi plutind în derivǎ. Se ridicǎ de pe podea şi-şi înǎlţǎ ochii deasupra sa : scǎri în spiralǎ, imense din lemn lustruit, strǎlucind ca acum o sutǎ de ani, o cupolǎ uriaşǎ cu un policandru rotund ca o minge argintie de sticlǎ. Policandrul poseda braţe lungi, în formǎ de aripǎ de pasǎre.Legenda spune cǎ erau confecţionate din diamant. Eliza schiţǎ un zâmbet scurt la amintirea acestui lucru, ştiind cǎ dacǎ era adevarat, braţele uimitoare dispǎreau demult. Nicio uşǎ în jur, nu se vedea nicio ieşire şi nu întelegea cum a ajuns acolo. De sus, plutea o muzicǎ dulceagǎ, cu un miros de scorţişoarǎ, un tango vechi de dragoste. Urcǎ scǎrile, nesigurǎ, mâinile-i erau lipite de balustrada maronie. Din ce în ce muzica se auzea mai tare, iar mirosul devenea mai puternic. Vroia sǎ afle ce exista acolo sus, ştia foarte bine cǎ acestǎ clǎdire nu este locuitǎ. Aşa ziceau toţi. De câte ori a trecut pe aici şi niciodatǎ nu a simţit fiorul de azi, vântul rece, nici mǎcar nu s-a uitat o clipǎ la pereţii dezmembraţi. Cu cât urca, nu-şi putea aminti ce a fǎcut cu acel boboc de lalea, în mânǎ nu mai avea nimic şi era sigurǎ cǎ nu l-a aruncat. Spirala îi aduse dureri de cap ce o înjunghiau din ce în ce mai tare. Urca în continuare ca un automat, cu picioarele grele, ca de piatrǎ, ţinându-se cu ambele mâini de balustrada lustruitǎ.
”Un tango vreau sǎ dansez cu tine,
Un tango ca o zi de primǎvarǎ,
Gingaş, ca o petalǎ de azur,
Iar martor luna-ntreaga searǎ.”
Cântecul pluti ca un ecou vibrând pereţii. Începu sǎ danseze, simţea cǎ o mânǎ nevǎzutǎ îi cuprinde mijlocul şi o învârte precum un fulg. Era ameţitǎ, dar râdea de bucurie, capul i se zbǎtea de durere, rǎnit de suliţe nevǎzute. Deschise ochii şi vru sǎ se opreascǎ. Stǎtea în mijlocul unei camere coloratǎ în roşu şi verde, dar aceeaşi strofǎ cu rima imperfectǎ se repeta ca o obsesie. Eliza rǎmase înmǎrmuritǎ : jur împrejurul ei, pereţii erau acoperiţi de lalele roşii, însângerate, podeaua verde vǎlurea la adierea unui vânt invizibil. Într-un colţ, un patefon îşi mai dǎdea ultima suflare alǎturi de glob mic maroniu ce fumega încontinuu ; domina un miros de scorţişoarǎ arsǎ, învechitǎ. Eliza încercǎ sǎ opreascǎ patefonul sau sǎ-l facǎ sǎ treacǎ peste strofa deja enervantǎ. Muzica se opri brusc, iar curentul se înteţise ca un vârtej, ca o furtunǎ.
”Ce este-o primǎvarǎ aş vrea
Sǎ-mi ghiceşti, în ochi fericirea toatǎ,
Dacǎ-mi rǎspunzi…”
Patefonul dǎdea semne de obosealǎ sau de bǎtrâneţe. Strofa se oprise la final, repetându-se întruna. Eliza privi in jurul ei dar nu mai zǎrea nicio ieşire, doar fereastra albastrǎ. Vroia sǎ iasǎ, îşi dǎdu seama cǎ a fǎcut o greşealǎ venind aici. Lalele de pe pereţi aveau brusc guriţe mici, ochi negricioşi cu gene lungi. Cântau împreunǎ cu patefonul, mişcând marginile petalelor în ritm de tango.
-E un anotimp ! E un anotimp ! ţipǎ fereastra albastrǎ întunecându-se a nori.
Eliza stǎtea în mijlocul camerei, nedumeritǎ şi înfricoşatǎ. ”E un anotimp !” suna ca o bǎtaie de tobǎ acoperind cântecul. ”E un copac cu flori !” zbierarǎ lalele la unison, dar camera nu pǎrea sǎ fie de acord. Peretele din dreapta se dezgoli, cu pielea-i catifelatǎ şi galbenǎ scânteitor.
”Ce este o primǎvarǎ ?
Acuma sǎ-mi rǎspunzi…”
Eliza tremura şi nu întelegea ce se întâmplǎ, în mâna ei dreapta ţinea un creion mare, frumos sculptat şi pictat cu floricele de toate culorile. Se apropie de peretele gol ce îşi aştepta rǎspunsul. Tǎcere funebrǎ, iar camera respira greu, cu sufletul la gurǎ de nerǎbdarea cuvintelor scrise.
Strada Republicii înnoratǎ pǎrea un paradis istoric uitat. Eliza mergea cu paşi repezi şi apǎsaţi, gândind cǎ tare prost şi-a ales ziua de 7 martie ca fiind baba ei. Picura şi norii ameninţǎtori îi dezvǎluiau un an prost. Îşi aminti de toate lucrurile rele ce i se întâmplaserǎ de-a lungul anului, deşi baba de anul trecut a fost frumoasǎ şi caldǎ. Ea isi tara pasii umezi pe asfaltul inabusit, cu lalele rosii in suvitele-i de par ravasite.Un camp de flori si petale de vise la fiecare spin ce-si paraseste casa. Sa fie oare primavara sau doar o iluzie de toamna caldutza?
Ea se asaza pe-o banca in mijlocul vantului, o foaie alba se desprinde din mana ei. Nu alearga, mai sunt si altele, asteapta pierduta in lumina de verde crud. Dar vantul parca vrea a-i face in ciuda, vrea sa-i ispiteasca prietenele zburdalnice. Timpul se ascunde in faldurile rochitzei albastre precum pescarusii in mare.Pe ultima foaie schitzeaza: "Pe curand, suflete!". Deschide: a ramas la pagina 333. Parul ii flutura, la fel si ploaia mieunand pamantul. Biciuiri de liniste.O razǎ de soare micǎ pe cer clipea din când în când ca sǎ alunge o parte din atmosfera apǎsǎtoare de zi de sâmbǎtǎ.
-Ce este o primǎvarǎ ? întrebǎ o fatǎ drǎguţǎ cu zâmbet pe buze şi cu nişte foi de cerneala in mana.
-Primǎvara eşti tu ! îi rǎspunse râzând şi cântând mai departe un tango vechi şi uitat.

?

2009-07-28T10:47:00.002+03:00

Eu: -Nimic nu mai e la fel! Totul acesta e atat de strain, atat de sinistru si pustiu. Nu sunt de aici, am ramas Acolo, iar gandurile imi dau coate in burta, in spate, sa ma intorc.
NuEu: -Nu pleca! Nu pleca! Fara tine se duce si nimicul! isi impletea o bratara albastra pe canapea.
Eu: -Nu simti? Merg pe strada ca un automat, ca un trup pustiu, manat de dorintele altora, nu ale mele. Cine ma vede, va zice: "Iata un om normal care merge."
NuEu: -Atunci nu mai merge. Cine te pune sa mergi daca te simti pustiu? se caznea sa prinda un ochi cu croseta.
Eu: -Nu, nu, nu! Dar nu ma simt pustiu, trupul meu este asa. Insa gandurile, ele cotropesc tot orasul acesta, il devoreaza pana la ultima bucata. Imi sufoca sufletul pana la moarte.
NuEu: -Ma obosesti! Serios! Pentru ce atata simtire? Viseaza! isi intinse mainile, indoind atza prea lunga.
Eu: -Si dorul? Cu el ce facem? Unde il ascundem? Totul este plin de dorul de Acolo.
NuEu: -Dorul?! Dorul nu se ascunde niciodata, dorul se uita incet-incet precum un om care a murit.
Eu: -Dar cand?

Zbor

2009-07-25T14:06:00.003+03:00

*aparuta in numarul din iunie al revistei "Convorbiri literare" *

În lumina spumoasǎ a lunii
Douǎ umbre rotunde
Se jucau de-a v-aţi ascunselea
Dupǎ copacii încǎrcaţi de molii de argint.
Umbra cea mai plinǎ, ce roşea mereu aerul
Se lipea de scoarţa copacului
Punând mâinile la ochi.
Cealaltǎ umbrǎ, mai hotǎrâtǎ,
Cu fracul ei de-argint strǎlucitor,
Se nǎpusti asupra norilor adormiţi
Şi-i spintecǎ cu-un trandafir…
Sângeriu, la fel ca ochii iepurilor
Ce luceau de dupǎ tufişuri
Cântând bucuroşi serenade.
Apoi luǎ fluturele de lapte din buzunar
Şi începu a rǎzui cu aripile norul
Pânǎ ce se transformǎ într-o rochie pufoasǎ.
Atârnând-o de o creangǎ ca de un umeraş
O dǎrui umbrei gingaşe, ce roşi aerul din cap
Pânǎ în picioare.
Doi greieri mici îşi întinserǎ arcuşurile
la umbra unui fir de iarbǎ
şi începurǎ a cânta romanţe…
umbra cu frac desena linii curbe, de aer sângeriu
şi, într-o clipitǎ,
îi dǎrui umbrei roşii un mǎnunchi
de mii de molii argintii.
S-au prins cu mâinile lor de aer
şi au dansat printre nori, trezindu-i.
Se îmbrǎţişarǎ într-un ritm de tango argentinian
Apoi s-au aruncat într-un aer încǎrcat
de lumina spumoasǎ a lunii,
însângerat de miile de bucǎţi de nori aprinse
de spinul trandafirului…

zbor…

Semne

2009-07-12T12:18:00.004+03:00

07.07.2009

O zi de marti insorita si calduroasa. Nemaipomenit de prielnic timp pentru o zi in Galati. Trebuia sa fie palpitant, nu? Si... a si fost. Am ajuns.... cam dezorientate de viata (eu sigur eram asa), cautand cu nerabdare Gradina Botanica (principalul obiectiv pt mine). Ce sa vezi? Gradina inchisa: Luni-Marti inchis. M-am gandit cu tristete ca daca, mi-ar fi trecut prin minte sa caut programul pe net, cu siguranta l-as fi gasit.
In Galati, aceasta splendida zi calduroasa si insorita, s-a preschimbat intr-o vrajitoare rea, cu tunete, fulgere si o mica ploaie torentiala. Asa, ca doar e vara. Nemaipomenit, am zis, si ne-am ascuns intr-un intrand, nestiind prin ce parte a orasului am ajuns. Nimerisem omul perfect pentru raspunsul la intrebarea: In ce parte e magazinul Winmarkt? Se uita la noi ganditor si, ca prin vraja, nu stie. Am aflat pe parcurs ca mai sunt 3 statii si ploua... groaznic. Asa ca ne-am urcat intr-un autobuz/ troleibuz (:-??) fara bilet, eu am stat cu inima cat un purice. Numai bine ca s-a oprit ploaia pana sa ajungem acolo si, unde mai pui, ca iesise si soarele. Deci ajunsesem degeaba :)). Ce sa facem, ce sa facem?

hm... sa mergem pe faleza. Si am mers. Toata faleza, ajungand din nou la Gradina Botanica si admirand-o printre garduri:)). Foarte comic. Hai sa mergem la Real, am zis, sa mancam clatite ( al 3 lea obiectiv turistic). Si am mers. Ne-am luat cu mancatul, cu vorba, cu haine, si-apoi s-a facut 9. A trebuit sa ne intoarcem, ferm convinse ca vom prinde ultima suflare de maxi-taxi.

Gresit. Am asteptat... am asteptat, apoi am intrebat toti nenii-gogoasa de prin zona, ce stateau cu burtile la apus si sticlele de bere goale la luna. Nimic. Doar ghinion.
"Daca va grabiti, prindeti un Intercity." Asa am si incercat sa facem. Numai ca maxi taxi spre parcul CFR, a facut cam juma' de ora pe drum, trecand iar pe langa Gradina Botanica, Winmarkt... trist. De la Parcul CFR am alergat cu febrilitate pana la gara. Acolo: "Nu mai sunt trenuri". Am dat intr-un ras isteric. Ce facem? E 10. suntem in galati si urmatorul tren e la 5.
hm...
hm... chicoteala....
hm...
da. Si am sunat toata lumea posibila pentru o idee mica. Unii n-au raspuns, unii s-au mirat, au ras, s-au panicat si au zis: Doamne Dumnezeule, ce-i cu tine?
Da, stiu, sunt dezorganizata, cheauna, cu capul in nori...dar cum plec de aici.
2 fete in fustite, in fata garii din Galati, ora 10, pustiu, hm...
Dar am ajuns:))
acasa, in Braila...la Dorobanti, de unde trebuia sa ajungem la Scolilor. Era pustiu si acolo si 10.30. Am alergat la un autobuz, dupa aia am oprit un tramvai, mi-am dat seama ca poate nu duce unde trebuie si l-am oprit din nou, ca sa ne dam jos:)). de fapt... era bun...
apoi ne-am repezit la un alt autobuz si am ajuns cu brio acasa.

Apropo: era luna plina si portocalie si era marti si 7.7.2009. O fi insemnand ceva?

Can anyone help me?

2009-07-09T17:07:00.003+03:00

Imi poate spune cineva care sunt acordurile pentru cantecul acesta?:) Nu ma prea pricep la muzica :-P

Nostalgie

2009-07-04T22:24:00.003+03:00

Eu: -Tu niciodata nu-mi aduci lalele rosii! Se ofilesc degeaba pe campul ierbos de soare.
NuEu: -Hm! De parca tu-mi canti vreodata romantic! Mi-e sete si mie de pulbere albastra! Polenul aripilor a inceput sa se usuce; mangaia o petala uscata de trandafir, amintindu-si catifelarea.
Eu: -Te uiti la mine asa nedumerit! Niciodata nu m-ai inteles. Te zbati sa ma inlocuiesti cu tine! Te lupti cu uriasii, da... cu uriasii.
NuEu: -Ce sa inteleg? Ce nu se intelege? se juca cu petala intre maini, cu fata incruntata si o lumina stranie in ochi.
Eu: -Tu niciodata nu tii la mine! Ma tratezi ca pe un luptator de box. De ce vrei sa ma dobori?
NuEu: -Ca sa ma dobor pe mine. Cineva trebuie sa te ridice de jos. Nu crezi? rupea fasii fine din petala rosie.
Eu: - Tu niciodata nu-mi scrii poezii! As avea nevoie de un greier bazaitor in iarba.
NuEu: -Tu vrei un poet. Eu sunt un sine.
Eu: -Vezi! Eu vreau un sine, dar un artist de sine, un "un", ce este tot ce eu nu sunt si sunt.
NuEu: - Dar un? Dar tu? petala se sfarama intr-o pulbere visinie de cireasa amara.

Prea multe aiureli

2009-06-28T14:48:00.002+03:00

Eu: -Stii.... ma gandeam la ceva zilele trecute. N-am putut inchide niciun ochi si m-am zvarcolit ca un peste in undita.
NuEu: -Gandesti prea mult. Uneori lucrurile sunt mai simple, incat poti inchide un singur ochi. Pe celalalt il lasi de veghe, musca adanc dintr-o piersica.
Eu: -M-am gandit la gandurile mele. Mi-am dat seama ca sunt tare haine si pofticioase. Ravnesc prea mult la autonomia lor si nu ma lasa nici sa respir.
NuEu: -Gandesti prea mult. Uneori lucrurile sunt mai simple, incat trebuie doar sa iei aer in plamani. sucul de la piersica se scurse pe hainele bej si pe mainile sale goale.
Eu: -Vezi zmeura aceasta? Rosie, coapta, acrisoara, perfecta, ingereasca si totodata are ceva erotic in ea. Corpul meu ravneste la ea, pe cand gandurile mele ii fac analiza amanuntita, teoria zmeurei!
NuEu: -Gandesti prea mult. Uneori lucrurile sunt mai simple, incat... atent, lua zmeura in palma si o contempla, uitand sa termine.
Eu: -Incat?!
Tacere. NuEu este hipnotizat de zmeura.
Eu: -Incat?!
Tacere, se aude doar scrasnetul zmeurei intre degetele sale.
Eu: -Pentru ce-ai facut aceasta? ochii ii ieseau din orbite speriat ca de moarte, parul electrizat purta o lupta zdorbitoare cu mainile ce incercau sa-l scoata din pielea capului.
NuEu: -Gandesti prea mult. Uneori lucrurile sunt mai simple. intoarse spatele, privind pe fereastra un porumbel.

Aiureli

2009-06-22T12:10:00.002+03:00

Taisul sabiei nu ne poate vindeca de manerul ei lipicios si hipnotizant. Ne poate doar oferi alinarea unei singuratati odioase. La vestea pieirii se poate spune de catre toti purtatorii de sabie: iata-l pe cel care a dominat o sabie!
Taisul straluceste in soare si rade: iata alt prost care a sfasiat pentru mine!

Eu-NuEu

2009-06-20T15:41:00.002+03:00

Eu: -De ce te holbezi la mine?
NuEu: -Incercam sa te cunosc. Tare mult as vrea sa descopar cum se traieste, visator privi norii movii de pe geam.
Eu: -Opreste-te! Ma intimidezi si obrajii or sa-mi ia foc in curand.
NuEu: - Pai, altfel... cum voi invata cum se traieste? isi indrepta sufletul sifonat si-l agata pe umeras. Tu nu vorbesti niciodata cu mine despre oameni si viata. Tu iti descarci furia pe mine ca o bomba atomica.
Eu: -Tu n-ai intelege viata! Tu n-ai viata! Nu vezi ca nu traiesti?
NuEu: -Si a cui vina este aceasta? cu mainile in solduri, gesticula agatandu-se de celelalte haine. M-ai inchis in sifonierul tau enervant si ma porti foarte rar. Ar trebui sa ma vinzi.

Eu: -De ce te mai holbezi la mine?
NuEu: -Incercam sa te cunosc. Vreau sa aflu cum se inlocuieste o haina, ranji zgomote terifiante, frecandu-si palmele una de alta.

inspiratie risipita

2009-06-12T22:29:00.005+03:00

Ar trebui sa scriu
asa ar face un scriitor.
dar labirintul acesta
de ganduri si imagini...!
Mi-e cu neputinta a-l strabate
pana la ultimul Minotaur.

Ar trebui sa scriu
asa ar face un scriitor.
dar cum sa prefaci
o apa navalnica si pietroasa,
in apa potabila si dulce?

dar cum?

Se invata cu timpul!
imi canta cucuveaua
batand cu ciocul
in luna insangerata.
M-am grabit prea putin
Caci
timpul si-a frant matura de vrajitor.

dar si mai cum?

Eu-NuEu

2009-05-07T18:26:00.003+03:00

-As avea nevoie de o sora geamana...
-Pentru ce?! Pentru ce?! Ma ai pe mine... NuEu isi duse gratios mana la tample, plin de disperare...
-Pentru ca stiu ca ea nu s-ar plictisi niciodata de mine si as putea sa o iau peste tot, stiind ca si ei ii place, si fara sa ma gandesc ca poate se supara.
-Pentru ce?! Pentru ce?! Ma ai pe mine... NuEu ramase cu gura cascata de atata spaima...
-Pentru ca am merge impreuna la concerte, la teatru, la orice lucru interesant pentru noi, care pentru altii pare din cale afara de plictisitor. Pentru ca as putea sa merg cu ea in parc la orice ora cand e soare afara si sa scriu la umbra unui copac. Si ea sa nu zica niciun cuvant, pentru ca si ea ar scrie.
-Pentru ce?! Pentru ce?! Ma ai pe mine... NuEu isi tinea ochii suspendati de becul din camera.
-Pentru ca atunci cand as fi nervoasa, ar fi si ea nervoasa si am incepe sa ne indopam cu ciocolata pentru a ne calma nervii. Apoi am incepe a ne certa si astfel vom sfarsi razand in hohote. Pentru ca doar cu ea as putea face un maraton de ras din lucruri minore, precum: uite cum cade o frunza!
-Pentru ce?! Pentru ce?! Ma ai pe mine... glasul lui NuEu plangea in hohote.
-Pentru ca tu esti in mine, tu esti ca mine, tu esti doar o umbra pe care o tarasc dupa mine ca un lant de hartie.

nedumerire

2009-05-04T21:51:00.001+03:00

daca... te afli la Polul Nord,
daca... iti doresti sa ajungi la Polul Nord,

dar... tu nu stii ca esti la Polul Nord.

si... pleci...
sa cauti Polul Nord.

cum iti dai seama ca ai fost acolo?

incercare

2009-05-03T13:55:00.002+03:00

se da urmatoare situatie:
te afli in aer, stand pe un metru patrat de lemn. imprejurul tau nu e nimic altceva decat aer si nimic solid pe care sa iti pui picioarele.
jos, la o distanta optima, se afla un camp de sabii ascutite, razand si chemandu-te la ele. departe, la orizont, ca o linie, se zareste o bucata de lemn mai mare pe care sa poti sta linistit, intr-o siguranta oarecare, la care trebuie sa ajungi pentru a trai frumos si vesel mai departe.
ce faci?
1. stai in continuare pe lemnul tau si te uiti calm la norii care vin si pleaca;
2. incerci sa pasesti pe sabii si sa speri ca vei ajunge intreg la lemnul mare si vesel;
3. iti zici: eu pot sa zbor si zbori peste sabii si ajungi unde vrei.
4. alte solutii; da exemple:)

astept raspunsuri... :-P ;;)

Ce este...?

2009-04-14T12:47:00.002+03:00

ce este un scriitor? Un scriitor este un om care scrie, asa se poate raspunde scurt, sincer si fara prea mari complicatii.
ce este un cantaret? Un cantaret este un om care canta, asa se poate raspunde scurt, sincer si fara prea mari complicatii.
ce este un pictor? Un pictor este un om care picteaza, asa se poate raspunde scurt, sincer si fara prea mari complicatii.

Dar atunci ce este un om care scrie,
un om care canta,
un om care picteaza?

si-atunci lumea este o artista vesela, buimaca, trista, mofturoasa, cu capul in nori, izbucnind in hohote de ras la fiecare atingere a ploii, cu parul in vant, dansatoare, cu picioarele goale-n nisip, rastindu-se la mare.

dar ...
ce e...
lumea?

aiureli

2009-04-06T21:52:00.003+03:00

Conditia Nimicului este de departe cea mai sublima existenta. Nimicul intotdeauna este ceva si acelasi lucru. cand se priveste in oglinda, se vede pe sine insusi, ca fiind ceva de care toti oamenii de pe acest pamant fug.
Nimicul pentru a ramane neschimbat face mari exercitii de vointa si orgoliu. El nu poate aspira la o alta forma de a fi, intrucat ar insemna esecul vietii sale; de aceea si lui ii e constant teama de a se transforma in om.
Omul si Nimicul fug mereu unul de altul, cel mai probabil se vor intalni...

lalele galbene si frezii albastre!

2009-03-22T16:44:00.003+02:00

am intrat azi intr-o florarie:X
asa frumos
o primavara dulce-dulce-dulce... cu un cer asa de albastru 8->
am vazut frezii albastre!! nu stiu daca au fost puse in cerneala ( cel mai probabil pt ca se cam lua culoarea de pe tulpina) dar sunt asa de frumoase! 8-> cele mai frumoase flori!

iar lalele.... parca stai intr-o padure, la umbra unui copac dragutz, cu o carte in mana si visezi la nori, cu vantul prin par:)

21 martie

2009-03-21T20:47:00.002+02:00

~ ziua Poeziei ~

Poezia
Nichita Stanescu

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.

O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.

Heidenroslein

2009-03-21T20:44:00.002+02:00

von Johann Wolfgang Goethe

Sah ein Knab' ein Röslein stehen,
Röslein auf der Heiden,
war so jung und morgenschön,
lief er schnell, es nah zu sehn,
sah's mit vielen Freuden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

Knabe sprach: Ich breche dich,
Röslein auf der Heiden!
Röslein sprach: Ich steche dich,
daß du ewig denkst an mich,
und ich will's nicht leiden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

Und der wilde Knabe brach

's Röslein auf der Heiden;
Röslein wehrte sich und stach,
half ihm doch kein Weh und Ach,
mußt' es eben leiden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

Ziua Internaţională a Ursului Polar

2009-03-06T20:25:00.004+02:00

27 februarie- Ziua Internaţională a Ursului Polar

azi, maine, tot timpul

2009-02-08T13:18:00.005+02:00

"Desi urasc punctul, Doamne, locuiesc într-un punct." ( nichita stanescu)

freiheitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit
freihreitfreiheitfreiheitfreiheit.

vacanta

2009-02-07T12:28:00.006+02:00

Ce poate fi mai frumos decat o vacanta la munte? Si mai mult decat atat, o plimbare pana la casacada Urlatoarea, intr-o zi calda-calda de iarna. Drumuri frumoase, pline de mocirla, inconjurate de copacei dragutzi ce se indoiau in ritmul mersului nostru.
Acolo, in mijlocul padurii, al vietii troneaza purtate de vant si de ploi, mici si
dragalase ambalaje mandre si papadii reincarnate in pungi de plastic. Peste tot numai un rai minunat al descompunerii in decenii de viata dusa pe apa sambetei. Facand slalom printre gunoaiele dragalase pline de noroi, ma gandeam ca viata lor este asa de usoara si frumoasa.... Ce poate fi mai placut decat sa stai la umbra unui copac, la racoare, asteptand cu muuult entuziasm binecuvantata degradare eterna.

PS: Stiu ca am o mare obsesie cu gunoaiele. as realiza un sistem de prindere imediata a aruncatorilor de gunoaie si le-as da amenzi atat de mari incat sa nu le poata plati si sa stea la inchisoare... asa... sunt foarte radicala....

toamna de ianuarie

2009-01-29T18:11:00.001+02:00

ploaia se privea
in oglinda chicotind.

Strigătul Poeziei

2009-01-25T19:54:00.000+02:00

Motto: «Poezia adaugă viaţă vieţii» (Nichita Stănescu)

Poezia răsucea peniţa între degete, picta literele, apoi cu delicateţe şi furie le anula cu mii de liniuţe dese: ”Testament”. Mototoli foaia brodată cu pete de cerneală şi o aruncă cu furie în perete. Pentru ce să se mai obosească? Şi-aşa nu va citi nimeni… se vor descotorosi de ea fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă şi va ajunge în groapa de gunoi pentru descompunere eternă. Poezia deschise larg fereastra şi se urcă pe pervaz. ”E întuneric la voi, aici, acolo. V-aţi ascuns între nori…”, murmură cu un pahar de vin roşu, făcând semne disperate omului îmbrăcat în palton care traversează strada”. Mă mănâncă viermii, boierule, în pagini roase de nesomnul oaselor!” Priveşte cu speranţă, aşteptând o rază de lună salvatoare. Îşi balansează mersul în jurul pervazului de metal, învârtindu-şi rochiţa gustată de molii. ”Îmi tociţi petalele de trandafir roşu! Mă striviţi între televizoare, ipoduri, haine cochete. Ochii voştri sticloşi îmi izbesc mâinile şi picioarele de stânca cenuşie! Mă mănâncă viermii, boierule!”, zbieră Poezia cu buzele fierte de vin. Se aşeză ca un copil plictisit pe marginea pervazului, numărând oamenii care trec cu ochii-n asfaltul rece. ”E frig acolo, mi-e frig şi mie, căci mi-a mai rămas doar buza de sus şi un dinte. Ştii, boierule, viermii mor de foame!” îşi puse lacrimile în mâini, legănându-se. Apoi se ridică hotărât şi brusc în picioare, întinzând mâinile ca nişte aripi străvezii. ”Pentru tine lumea e plată şi gri, ca un şoarece între gratii! Te-ai înecat în prea multă luminăă! Uite, ai carii de la atâta privit în soare! Dar, ţie ce îţi pasă? Tu mergi mai departe pe strada plină de ploaie mută. Uite, cănici ploaia nu mai chicoteşte! Se mănâncă viermii între ei, boierule! Şi-au gustat capetele şi-acum se întreabă cine sunt.”
Poezia îşi îndreaptă cutele de la rochiţă zâmbind, izbeşte paharul în cioburi scurte şi negre, de asfalt. Îşi potriveşte trupul vlăguit, ca un vis de nor portocaliu.” Ţurţură lampa de frig, boierule, şi se va stinge! Îmi rod viermii buza de sus şi dintele, boierule! Şi tu, boierule, continui să-ţi afunzi urechile, în chestiile alea negre şi urlătoare…”

azi adia vantul...

2009-01-16T18:58:00.001+02:00

"I will show you fear in a handful of dust" (T.S. Eliot)

Definitie

2009-01-04T16:39:00.001+02:00

Ana Blandiana

Sa fii frunza
Si obligata
Sa te porti
Asemenea tuturor frunzelor,
Desi intelegi
Si chiar poti
Cu totul si cu totul
Altceva:
Fapt din care
- Uluitor -
Sa nu tragi concluzia
Ca esti altfel decit frunzele,
Ci ca ele, frunzele,
Sinit altfel decit ele insele.

Iata o definitie.

hihi... ! concert:-P

2008-12-17T22:40:00.003+02:00

azi... concert concert concert concert cu A.G. Weinberger. inainte de a lua biletele m-am uitat de 3 ori la afis sa vad daca nu cumva ma insala privirea sau visez. dar nu, era concert si culmea culmilor, era chiar in braila, in sarmana noastra braila.
dupa cum m-am asteptat sala plina ochi... excluzand primul rand care probabil fusese "randul de protocol" dupa cum se obisnuieste la evenimente de genul acesta... si bineinteles, precum toate "randurile de protocol", a fost ... Gol... :) (asta e doar o teorie)
concertul a fost splendid! super... muzica energizanta, dar indemnandu-te la visare ( cel putin pe mine) oameni cu adevarat profesionisti pe scena....mai mult decat atat... pacat ca nu-i cunoaste si nu-i asculta mai multa lume.
ca de obicei, la concertele cu muzica mai de calitate... lipsa de tineri, ii numarai pe degete ( chiar pe degetele de la o mana). Trist, foarte trist, tragic, dar foarte real. precum la concertele cu Johnny Raducanu, urmele de tineri sunt minuscule...
dar sa ne unim fortele si sa ne luptam cu "recesiunea mentala"! :)

Reîncarnarea păpădiei

2008-11-29T14:10:00.002+02:00

Păpădia este un soare pitit între frunze scânteietoare, ce-şi priveşte cu smerenie şi cu mândrie, deopotrivă, Creatorul. Urmăreşte cu sufletul zâmbind fiecare nor, fiecare ploaie, fiecare copil ce aleargă binevoitor în juru-i. O păpădie neculeasă de ochii jucăuşi ai unui copil se consideră o păpădie tristă, şi-şi pleacă ochii-n pământul rece, aşteptându-şi iarna crudă. Încă mai speră, cu privirea încruntată spre viaţă, numărând clipele primăverii, verii, toamnei. Lacrimile îi înmoaie trupul, îl martirizează, şi atunci se preschimbă, într-o lună pictată cu fulgi de nea, răsărind ca un curcubeu de raze cărunte. Atunci, o mână gingaşă rupe firul de păpădie, închide ochii şi-şi pune o dorinţă. Suflă cu putere, ajutată de vântul jucăuş (el mereu îndeplineşte dorinţele oamenilor), trupul păpădiei se răspândeşte în mii de zări, călătorind până la soare, unde se creionează destinul unei alte surate. Păpădia moartă îşi înalţă sufletul tremurător până la lună. Ea primeşte în răsplata acestei vieţi nefericite, o viaţă lungă, nestatornică, timp în care trebuie să-şi găsească fericirea şi idealul său. Primeşte identitatea unei pungi de plastic, liberă de orice constrângere, plutitoare pe râul învolburat al lumii. Tovarăşul ei e vântul, prieten absolut, dar şi duşman, deoarece punga de plastic trebuie să-şi înfigă bine unghiile în fericirea găsită, pentru a nu fi dusă mai departe de vânt. Se înţeapă în crengile copacilor, zăboveşte în iarba cu rouă, buimăcită de tumultul ei. Respiră adânc, ţinându-se de acel fir negru absolut, ce merge nestingherit pe lângă blocuri. Se lasă iar în vâltoarea chinurilor sale şi pluteşte… pluteşte continuu spre fericire, fericirea muşcată de nori…

incursiune in lumea bulevardului tomnatic

2008-11-24T18:13:00.001+02:00

S-a întâmplat să fie o zi caldă, caldă zi, cu un soare dulce, căruia nu-i puteai rezista cu niciun chip. Era una dintre acele zile pe care poţi să o respiri doar afară, în tumultul parcurilor, o zi pe care o simţi ca pe o minune adevărată. Cu o carte în mână, cu o revistă, sau poate doar cu buzunarul de la geacă, orice om al acestui oraş se poate bucura de o plimbare relaxantă pe bulevardul mirific în anotimpul de toamnă, cu eventuale popasuri lângă bănci însorite. Cu greu găseşti un loc de refugiu, dar cu toate acestea, eşti, deodată, pus în faţa unei mari-mari dileme: să te aşezi pe banca umbrită de salcia încovoiată de vreme, sau, mai bine, pe o saltea moale şi confortabilă, amenajată la dreapta băncii? Răcoarea învinge şi te vezi nevoit să renunţi la confort, în favoarea unei bănci însorite, înconjurat de lumină. E atâta linişte în jur încât poţi auzi şi foşnetul frunzei ce cade. Te întrebi ce-o fi cu săraca saltea părăsită de trecători, de ce nimeni nu se îndură să-i ofere căldura sufletească de care duce atâta lipsă. Probabil din cauza frigului, ce a pus stăpânire pe tot oraşul şi pe toate fiinţele… Brusc, vezi un zâmbet de fericire pe chipul saltelei. Din depărtare se zăreşte un cetăţean vesel de viaţă, legănându-şi uşor cântecul, cu paşi mărunţi în ritm. Îşi îmbrăţişează salteaua cu un dor nespus; cei doi sunt precum mama îndurerată şi copilul nevăzut de mult timp şi aşteptat cu dorul în suflet. Omul scoate din buzunar o felie de pâine mucegăită, uscată, dar o împarte cu lacrimi în ochi, cu tovarăşa lui de suferinţe. Are ochii-ngălbeniţi de frig, dar cu scânteia colţului de fericire numai a lui, din încălţările destrămate se văd ciorapii, îngropaţi în tristeţe. Jumătate de felie o dă saltelei, mângâind-o duios şi jumătate o aruncă glumeţ câinelui din trandafirii de vizavi. În ochii lui tresaltă ca nişte flăcări bucuria şi prietenia.

ziarul de braila- 1 nov 2008

2008-11-24T18:11:00.001+02:00

JURNAL DE CENACLU

Motto: “Tronul literaturii stă neclintit deasupra ruinelor timpului” .(Rabindranath Tagore )
Ziua de marţi, 21 octombrie, a fost o zi cu adevărat fericită pentru toţi elevii atinşi de vraja condeiului. Cenaclul literar ”Metamorfoze” al Colegiului Naţional ”Nicolae Bălcescu” şi-a început existenţa reunind elevi pasionaţi de literatură – poezie, proză, eseu etc. – alături de prof. Ana Maria Zlăvog, inspector şcolar de specialitate, şi de prof. Marcel Ganea, coordonatori ai activităţii, precum şi de prof. Rodica Georgiana Scarlat. În cuvântul de deschidere, prof. Ana Maria Zlăvog ne-a dezvăluit câteva din planurile ”secrete” ale cenaclului, reuşind astfel să ne entuziasmeze pe toţi şi să alunge puţin din atmosfera formală şi ostilă specifică unui asemenea început, creată din cauza faptului că nu ne cunoşteam între noi foarte bine. Ideea înfiinţării unei reviste a cenaclului a aprins sufletele noastre şi ne-a făcut să visăm la clipa când ne vom vedea numele nostru scris pe o pagină muncită şi creată de noi. Ne-am deschis încet-încet, prezentându-ne şi destăinuind câte puţin din pasiunile şi din preocupările noastre. Unii mai timizi, alţii mai încrezători, toţi obosiţi după o zi de şcoală, ne-am împrietenit şi ne-am lăsat uniţi de iubirea pentru cărţi şi creaţii. Întrebarea pusă de prof. Zlăvog ”Ce este cenaclul?” a răsunat în mintea tuturor ca un ecou. Încercăm să găsim răspunsul în noi, ştiind că el face parte din fiinţa noastră, rămânând ca noi să-i desluşim înţelesul, prin poezie, prin întâmplarea întoarsă în text. Proiecte Am stabilit întâlnirile viitoare, pentru a ne pregăti din timp, aventurându-ne în dezbateri despre lumi imaginare îmbrăcate-n mituri, iele, mistere, despre scriitori ce se închină timpului şi ne dau ticăitul ceasului auriu de pe masa de scris. A citi şi a crea pur şi simplu nu este suficient, trebuie să învăţăm din ideile şi tehnicile de redactare ale scriitorilor consacraţi, pentru a deveni tot mai buni în ceea ce ne place să scriem. Informaţiile au fost notate, vorbele reţinute şi toţi, cu sufletul la gură, ştiam că va veni şi rândul Marii Încercări: trebuia să ne citim propriile noastre creaţii, răspicat şi stăpâni pe noi, mândri sau nu de ele, era firesc să le împărtăşim cu ceilalţi. Pentru «a sparge gheaţa» şi pentru a le da curaj celorlalţi, am citit noi primii, cei care am fost în tabără, deşi emoţiile au fost la fel de mari şi pentru noi. Dovedind talent şi sensibilitate, cea mai tânără membră a cenaclului, Roberta Ion, din clasa a VI-a, a citit două din poeziile sale. Astfel, noi proiecte s-au ivit la orizont. Andrei Ene, clasa a XI-a A, şi-a exprimat dorinţa de a ”împrumuta” poeziile Robertei, pentru realizarea unor acorduri de chitară. Genurile literare au fost diverse. Cătălina Codruz, din clasa a X-a E, a citit un eseu, dar poezia a «dominat» scena, având mai mulţi susţinători printre care Adina Staicu din clasa a XII-a F, Vlad Pârlog, cl. a XI-a A, Ana Maria Budur, cl. a X-a C. Cu toţii am fost bucuroşi să aflăm noi idei de la colegii noştri, le-am ascultat cu plăcere şi entuziasm. Sfaturile primite de la domnii profesori, vizând ordonarea priorităţilor şi organizarea lecturilor, au fost primite cu căldură, încercând să le urmăm cu conştiinciozitate. Prima şedinţă de cenaclu a luat sfârşit, speriaţi fiind de răcoarea nopţii şi a temelor pentru a doua zi, promiţându-ne că ne vom vedea din nou, în aceeaşi atmosferă caldă, a unei noi prietenii ce răsare în sufletele tuturor, ce ne leagă adânc, împărţind aceeaşi taină, elevi şi profesori deopotrivă.

:)

2008-11-06T17:01:00.003+02:00

pauza de refacere psihica...

melancolie

2008-10-22T19:46:00.004+03:00

Fabulă

2008-10-20T21:45:00.000+03:00

de Nina Cassian

Îngerului i se taie o aripă.
Incearcă totuşi să zbori, spuse Domnul,
încearcă totuşi să zbori,
chiar dacă-ai să fii dizgraţios,
întrucât aici nu contează punctul de vedere estetic,
ci numai capacitatea ta de a-ţi învinge dezechilibrul.
E o experienţă-a mea pe îngeri.
Zis şi făcut.
Căzu îngerul
prin lumină şi ger.
Cu pene carbonízate,
fără putere-atârna
unica-i aripă.
Incă arzând de viteză,
mult mai târziu, poposi
pe-acoperişul unei case.
Picioarele, mâinile, faţa
îi erau pline de sânge.

Oamenii se uitară în sus şi spuseră :
“Uite o barză”.

fragment din "Caderea" de Albert Camus

2008-10-15T21:17:00.000+03:00

" Mi s-a povestit candva despre un om al carui prieten fusese bagat la inchisoare, iar el se culca in fiecare seara de-a dreptul pe dusumea, nevrand sa se bucure de o bunastare de care nu avea parte cel pe care-l iubea. cine, draga domnule, cine se va culca pe dusumea pentru noi? daca vom fi cu totii in stare intr-o zi, atunci vom fi mantuiti. dar nu-i usor, caci prietenia e uituca si neputincioasa. vrea, dar nu poate."